sâmbătă, 12 august 2017

Între risipă și risc

Viața-i un risc, eu știu, şi mi-l asum,
Sunt sinonim cu ea, nu stau cu teamă,
Însă când simt dorinţa ta că mă tot cheamă,
Mă vreau trăi acum şi nu postum.

Timpul, se pare, e cumva năuc,
Se vrea când înapoi, când înainte,
L-am prins, de multe ori, că ne mai minte,
Îţi spune că, prin gânduri, îl seduc.

E-adevărat, eu uit mereu de el,
De ani trecuţi mereu îmi aminteşte,
Şi uneori mă-ndeamnă, mă zoreşte
Să-i fiu supus, numindu-mă rebel.

Dar şi iubirea e un risc, şi ştii
Că sunt flămând şi noaptea nu-i chiar lungă,
Nu cred că va putea să ne ajungă,
N-ai cum să vrei cuminte să mai fii.

Mă simt cuprins de tine mai de mult,
Din vis te ştiu în fapte-a-mi fi pereche,
Suntem cei mai moderni din moda veche,
Nopţi ne riscăm, trăindu-le-n tumult.

Ai vrea în braţe veşnic să te ţin,
Iar noaptea să se-nceapă la amiază
Ca-mpreunarea să se ştie trează
Când zorii zilei semne dau că vin.

Mereu riscăm, riscând putem iubi
O viaţă-ntreagă sau măcar o clipă,
Vegheaţi de risc, firesc putem trăi,
Rostul de om, ferindu-l de risipă.

marți, 18 iulie 2017

Mirare cu nerăbdare

Cât de frumoasă eşti... nu îţi mai spun
Şi nu-ţi mai spun că vis mereu îmi eşti,
Să tac puterea toată mi-o adun,
Dar tot aştept s-aud, de tine, veşti!

În aşteptare gândul greu îmi las,
Mi-l chiar oblig să fie răbdător,
Chiar dacă el mi-arată înspre ceas
Spunându-mi că de timp sunt pierzător.

Mi te aduce clipa unui vis
În omeneşti, nerăbdătoare, fapte
Şi tot mai greu mi-e să îţi spun concis
Că zi întreagă mi-e un miez de noapte.

Nu doar când vreau, privirile-mi găsesc
În căutarea ta, mustind dorinţe,
Pline de tot firescul omenesc
Şi de speranţa marii biruințe.

Eu nu-ţi mai spun, dar nici nu ţin ascuns
Că mi te-arăţi când noaptea e senină
Într-un înalt, ce greu e de pătruns,
Cu trupu-ţi îmbrăcat doar de lumină.

Haina-ţi lumească eu o văd cu greu,
De-aceea-ţi spun că eşti aşa frumoasă,
Că, toată goală, eşti în gândul meu,
Şi gândul doar în voia ta se lasă.

Nu prea mă vreau în stare să descriu
De ce te văd a fi ca o minune,
Îmi e de-ajuns să cred într-un târziu
Ce-l vom trăi răpiţi de pasiune.

Departe eşti, însă mi-e greu să tac,
De multe ori rămân ca o mirare,
Cuvinte n-am şi nu ştiu ce să fac,
Că nu mai am, în nici un fel, răbdare.

luni, 17 iulie 2017

Neliniște de vers

În vers îţi spun că eşti aşa frumoasă...
Aşa îmi este mai uşor să-ţi spun,
Să tac... nu pot, ceva nu mă mai lasă,
Şi caut către tine drumul bun...

Nu mă ascund... ades îmi duc privirea
Spre chipul tău ce-l am ştiut din vis,
Luându-mă la ceartă cu simţirea
Ce-mi vrea, fără oprire, drum deschis.

Iar trupul tău, ascuns de vrea să fie
Nu-şi are cum să-şi aibă, cumva, loc
Să nu mi se arate, noaptea, mie,
Cuprins de al dorinţei, mare, foc.

În vers îţi spun şi nu îmi caut scuze,
Aproape eşti chiar tu un mare vers,
Cuvintele mi se opresc pe buze,
Privind al vieţii tale univers.

Cuvintele-ţi se văd în grabă scrise,
Păstrând uşoare urme de-ndoieli,
Dar, în esenţe, totuşi, circumscrise
Fugii de mari şi crase târguieli.

Eu tot păstrez, chiar şi aşa, tăcerea,
Nu judec, nici nu vreau să mă gândesc
La clipa când, uitând ce e durerea,
Trăi-vei, iar, firescul omenesc.

În vers îţi spun puține ori mai multe,
Mai mult sau mai puţin esenţial,
Multe idei le las a fi oculte,
Deşi tot vin ca valul înspre mal.

Şi val mă simt, ce înspre tine vine,
Lăsându-se, în mal intrând, topit...
Îţi spun prin vers... Nu mă mai pot abţine,
Tăcând, deja, mă simt neliniştit.

miercuri, 12 iulie 2017

Tăcere de respiro

Când nu mai spun nimic, mi-adun tăcerea
Din risipirea timpului trecut,
Ştiut fiind că râsu-mi e durerea
Prea multelor idei ce s-au pierdut.

Deja în jur văd ziduri de ruine,
Văd cum în gol, rapid se prăbuşesc...
Prea multe ştiu, ştiu astfel ce-i cu mine,
Ştiu ce-am greşit şi cum, din nou, greşesc.

Multe-s mereu cele ce-mi vin în minte,
Aşa cum s-au lăsat firesc a fi,
De nu mai pot găsi uşor cuvinte
Să pot, de ele, în prezent, vorbi.

Dar toate stau, fiind, în rânduire,
Fiind ca şi măsura unui şir
Care se vrea şi simplă amintire
Dar şi visării tainic elixir.

Îmi las tăcerii gândul care-n grabă
Pune mereu realităţi în joc,
Şi nici de voie-şi are nu mă-ntreabă,
Nici dacă jocu-i nu mă arde-n foc.

Îmi tot adună roi de amănunte,
Multe trăiri din umbletu-mi ce-a fost,
Multe din cele, ce, fiind mărunte,
Păreau fără de sens, fără de rost.

Respiro-mi iau o clipă de tăcere,
Şi nu mai vreau să spun nici un cuvânt,
Mă las de gândul de a-i da putere,
Îl rog să-nveţe a se da înfrânt.

Învăţ aşa să am, mai mult, răbdare,
Şi să ajung cu mine să mă-mpac,
Convins că viaţa pare o-ntâmplare
Şi numai ea îşi este, sieşi, leac.

marți, 4 iulie 2017

Ani peste ani

Atâţia ani ni-s azi, deja, trecut,
Ne sunt însemn de luptă şi de viaţă,
Şi definesc un ultim început,
Prin nori de fum şi valuri, mari, de ceaţă.

O întâmplare simplă... nici un semn
Nu se putea găsi ca dând de veste
Fireştilor porniri ce-au fost îndemn
Redefinirii vieţii prin poveste.

Un ideal lumesc... prezis motiv,
Învolburat de sensuri absolute,
Şi-a luat puteri din rostul instinctiv
Spre fapte de altfel, necunoscute.

Doar tu şi eu, şi nimeni împrejur,
Nişte idei în miez prelung de noapte,
Au pus accent pe forma de contur
Ducându-ne, din aşteptări, în fapte.

Şi după noapte-a fost întâia zi
Când trupu-ţi se lăsa a fi-n lumină,
Ştiind deja ce timp se va sfârşi,
Ştiind deja ce vremuri or să vină.

Iar vremea a venit, grăbită-ncet,
Cum am fi vrut sau n-am fi vrut să fie,
Punându-ne însemn pe un tapet,
Pătat uşor de-a lumii amnezie.

Acum sunt ani trecuţi, şi nu-s puţini,
Şi ani destui se văd spre înainte,
Pierduţi de rădăcini, vom fi tulpini
Când fi-vom, pentru mulţi, luări aminte.

joi, 29 iunie 2017

Permanentul act

Ni se fac iar acte, într-un alt format,
Noi sunt celelalte, nu au expirat,
Că, spun unii, astăzi, încă nu-i destul,
Omul, de secrete, încă nu-i sătul.

Nu mai pot pricepe ce și cum ne vor,
Care-i adevărul falsului decor,
În tăcere însă nu pot sta ascuns,
Clare argumente am ca și răspuns.

Nu-mi trebuie acte, actul sunt chiar eu,
Și nume de țară prin mine-s mereu,
Sub trăznet, sub viscol, nu mă tem să stau,
Cu-ale vieții gânduri, mai mereu mă iau.

Dacă ţara-i mare sufletul mi-e foc
Dar de foc ia ţara, nu stau, nu mă joc,
Nu mi-e noaptea, noapte, ziua nu mi-i zi,
Când știu că vor alții, a ne cotropi.

Zece vieți, într-una, pot oricând să am,
De se face luptă, să lupt pentru neam,
Eu sunt om al ţării, asta-i ţara mea,
Moarte îmi voi cere dacă moartea-mi vrea.

Sunt urmaș al luptei, pot fi luptător,
Dacă e nevoie, pentru țară mor,
Dar nu plec din ţară chiar de-s oropsit,
M-aș simți, oriunde, singur, părăsit.

De sub vechea brazdă răsare un bob,
Eu sunt eu şi, veşnic, al ţărânii rob,
Eu sunt paşaportul, unic formular,
Și dovadă certă, dacă-i necesar.

joi, 15 iunie 2017

Ilicitele speranțe

Sunt optimist, îmi tot găsesc puterea
De a vorbi de țară și eroi,
De a-mi susține, cu elan părerea
Că neamul va renaște, iar, prin noi.

Aduc mereu, din zări de amintire,
Multe-ntâmplări, din vremuri de demult,
Dar îmi vorbește propria simțire,
Și n-am decât, ce-mi spune, să ascult:

Poet nebun, ce lauda deşartă,
În ţara asta toate, toate mor,
Tu vrei să reînvii speranţa moartă,
Dar am ajuns doar piese de decor!

De unde-ai vrea să vină o pornire,
De unde vrei să vină un alt gând,
Acum, când omul fuge de iubire,
Acum, când doar securi se văd căzând.

Vorbești mereu de neam, vorbești de țară,
De cei ce s-au luptat să fim uniți,
Însă dorința ta e floare rară,
Suntem acum un neam de mărginiți.

Oricât încerci, nu ai să poți convinge,
N-ai să mai poți conștiințe să trezești,
Acum, când prea puțini mai pot distinge
Între iluzii și trăiri firești.

Visezi eroi, și încă ai speranțe
Că vremea demnității n-a trecut,
Și nu accepți că-n noile uzanțe
Oricine, la orice, e priceput,

Sunt toți cuprinși de marea disperare
A lipsei de speranțe și motiv,
Și doar plecarea-i singura scăpare,
Pusă, deja, sub semn imperativ.

Plătim mereu nemotivate taxe,
Dar și pe viață, acceptăm tacit,
În forma unui cumul de sintaxe,
Impozit cu accent de ilicit.

Poet nebun, cât poți să crezi în vise,
În oamenii ce nu mai au cuvânt,
Cât clar îți e că jocul din culise,
Dă, celor fameni, imoral avânt?

luni, 12 iunie 2017

Autograful, eu...

De câte ori am scris, ştiam că scriu
Nicicum pentru-nţelegerea uşoară,
Fiindu-mi clar că orice gând, când zboară,
În matca lui revine prea târziu.

Puţin, câte puţin, am ocolit,
Ideea că îmi spun povestea mea,
Ca să-nţeleagă, cine va putea,
Că timpul n-are drumu-mpotmolit.

Prin unele idei, în fel şi chip,
Am spus că fi-vor multe în schimbare,
Și vom numi firească înălţare
Pariul pe castele de nisip.

Ca semn de adevăr, n-am pregetat,
Să ştiu ce-a fost, ştiind ce va urma,
Şi cum altceva n-aveam ce lăsa,
Autograf pe mine m-am lăsat.

Nume le-am dat, la toate, în alt fel,
Gravându-le a timpului pecete,
Ca, de vor vrea, cândva, să se repete,
Să ştie c-au avut trecut rebel.

N-am peticit un sac ce n-avea fund,
Nici n-am tăiat copaci să văd pădurea,
Oricât ştiam să folosesc securea
Când cercetam cotloanele ce-ascund.

În clar consens cu vremurile noi,
Atât cât dat mi-a fost a le pricepe,
Am arătat că viaţa reîncepe
Întotdeauna cu un pas în doi.

Mi-a fost uşor, iar uneori mai greu,
Dar nu am pus stindardele în bernă,
Şi-n ton să fiu cu epoca modernă
Autograf, fireşte, am fost eu.

vineri, 9 iunie 2017

Măsuri de vieți

Se numără mult,
rar e ştiut la cât s-a ajuns cu numărătoarea.

Mulţi sunt cei care numără,
Puţini mai au ţinut în minte unde au ajuns,
Câţiva doar mai ţin la rânduire,
Nimeni, cred, nu înţelege
ce rost îşi are
o numărătoare fără rezultat.

Se moare mult,
se trăieşte tot mai puţin,
puţini mai vor să înceapă viaţa.
Cei care nu o vor începută,
sunt,
poate,
cei care înţeleg mai mult.
Înţelegând,
nu vor să se înhame,
nu vor jugul nemotivării.

Paradoxal,
mult doritorii de numărători,
tot desenează caledare.
Desenând,
se uită la ele ca la o poartă nouă,
neştiind încotro să meargă.
Se miră că poarta e mereu închisă,
n-au prin gând nici o trecere prin ea,
pe sub ea,
peste ea,
sau prin deschizătura ei.
Ei aşteaptă o altă reformare de calendare,
sperând că vor ajunge pomeniţi,
ca mucenici
ai aşteptării în zadar.

Cei fără de somn numără stelele ce cad,
alţii,
cei ce-şi dorm nopţile,
numără firele de praf gonite de vânt,
ori boabele de rouă.
Cei ce-şi dorm zilele,
pe seară,
pe unde apucă,
numără frunzele ce le vor tăiate.
Cei ce muncesc
numără orele drumurilor.

Ne numărăm zilele...
Ca să nu ne dăm de gol
că n-am ţinut numărătoarea,
îi dăm calendarului dreptul
de a vorbi despre noi,
ne ascundem într-o măsură anonimă,
n-avem încredere în noi, în propria măsură.

Doar viaţa mai ţine cont de ea,
iar semnele numărării,
se văd, se simt, se lasă ştiute.
După calendar
oamenii trăiesc
mai mult,
mai puţin.
Adevărul e însă că,
după propria măsură,
toţi trăiesc exact,
acelaşi număr de măsuri.

De s-ar auzi toate ceasuri,
când bat,
ar surzi chiar şi cei ce niciodată nu aud,
chiar şi mult căutatul infinit...

luni, 5 iunie 2017

Nebunul bun

Un biet bolnav ce zace prin spitale,
Fără de boli de trup, ci doar de gând,
Bătându-şi drumul dinspre deal spre vale,
Râde amar, vorbeşte rar, plângând.

Şi uneori se-aşează lângă mine,
În scurtu-i timp ce-l scoate din coşmar,
Şi-mi zice că nici mie nu mi-e bine,
Că zbaterea-mi e multă şi-n zadar.


Nebunul, care şade-n fața mea,
Şi-mi dă parcă-ntrebărilor răspuns,
Mă-ntreb cum poate, întru tot, vedea
Ce eu nu las vederii-ndeajuns...

Mă tot îndeamnă să nu iau în seamă,
Cuvintele ce vor să aibă preţ,
Al celor ce, pe faţă mă aclamă,
Dar mă privesc, prin spate, cu dispreţ.

Să-i las să spună ce-or voi să spună,
Ca să rămân macar cel ce am fost,
Să-i las să-mi pună, de vor vrea, cunună,
Mascându-mă ca iepurele prost.


Firesc e-acum să mă comport așa,
Să se-nţeleagă totul în alt fel,
Podiumul lumii e de mucava,
De n-ai modele nu poţi fi model...

Să fiu atent, cu maximă prudenţă,
Să-mi retuşez pornirea cu elan,
Că-s acuzat, oricum, de indecenţă
Neacceptând un rol de curtezan.

Uitând de sensuri, să numesc reformă
Absurdul pus în rang necuvenit,
Oricâte-aş şti, să tac, măcar de formă,
Ca să arăt că sunt, cum vrea, smerit.


Gându-l îndeamnă iarăşi a pleca,
Pe drumul dinspre vale înspre deal,
Nu-mi lasă timp, măcar a-l întreba,
Ceva, orice, banal sau nebanal.

Dar vorbele îi sunt întru dreptate,
Că azi trăim normat prin nişte legi
În care lanţul e o libertate
Pe care, om fiind, nu poţi s-o negi.

Din gura lui cinstită vorbă cade...
Cum să mai zic acum "bietul de el"?
Că el, chiar cu gândirea-n episoade,
Nu se înşeală, însă eu mă-nşel.


Mai multă claritate de-aş avea,
Tot n-aş putea mai bine să numesc,
Ceea ce el, trăind în lumea sa,
Vede, real, absurdul ce-l trăiesc.

sâmbătă, 3 iunie 2017

Drumuri de departe

Drumul e lung... e lung, nu mi se pare,
Mereu îl vreau mai scurt, și să ajung
Să uit că vin din timpuri de uitare,
Un gând, cu rost prea mic, să pot s-alung.

Totul e nou, puţinul de-altădată
Prin amintiri e sigur rătăcit,
Puţine gânduri vechi mi se arată,
Că nici nu ştiu de când n-am revenit.

Mereu mă simt venind din altă lume,
O lume-n care timpul nu-i reper,
Iar omu-i obligat să îşi asume
Vinovăţii când visele îi pier.

Caut mereu să văd în zări, departe,
De unde vin şi unde mă tot duc,
Dacă ideea încă ne desparte,
Sau temerea-mi e doar un gând caduc.

Vin de departe, zic, şi merg aproape,
Nu-mi este clar, la-ntors ce-am să găsesc,
Dar parcă vreau detalii să îmi scape,
Şi-acolo unde merg să mă opresc.

Aş vrea acum, mai mult ca altădată,
Să uit de drum de vale, ori de deal,
Găsind a lumii faţă luminată
În orice gând al traiului real.

Atât de lung e drumul... Greu îmi pare,
Mă rătăcesc, simţind c-am obosit,
Şi tot venind din marea-mi depărtare,
Afla-voi cândva că voi fi murit.

joi, 1 iunie 2017

Divina datorie

În numele a ce? Cu ce putere?
Cum oare-n lumea-aceasta s-a ajuns,
Să fim catalogaţi de o părere
A celor ce ies noaptea, pe ascuns,
Din mult prea neştiutele unghere?

Vor frica să ne-o bage până-n oase,
Aşa cum ei îşi bagă mintea-n spirt,
Însă li-i frică-n pace să ne lase,
Că pentru ei teroarea e un flirt,
Văzând pe toţi făcuţi din terciuri joase.

Priviţi-l dar, arată omeneşte
Cu fălcile ce sprijină un blid,
Analfabetul care dăscăleşte,
Şi sâsâie ca şarpele, perfid,
Când mâna pe orice-i se face cleşte?

Aşa-s neterminaţii ce termină
Acest popor de care n-au habar,
Dispreţuind a cărţilor lumină,
Cu sticle-n ochi şi arme-n buzunar,
Şi geanta de dosare pururi plină.

Ei nu-nţeleg nici râsul şi nici plânsul,
În întrebări sunt de un crunt absurd,
Că nici un geniu n-ar găsi răspunsul,
Cum să vorbească mutul celui surd
De orbul ce scrutează necuprinsul.

Greu nenoroc ni i-a adus în cale
Ca să ne ia, ori să ne strice tot,
Coroborând motive sociale
Cu crezul lor că neamu-i idiot
Când nu-s văzuţi modele ideale.

Cu scop precis, linguşitor, imită,
Pe cei ce-i cred că-s, din principiu, sus,
Că tocmai acel sus le e ispită
Şi-l au motiv de a râvni, în plus,
La viaţa, de se poate, infinită.

Unii ne-au spus să stăm în frig, în casă,
Alții ne-au pus lozinci să învăţăm,
Iar când ne-au luat şi pâinea de pe masă
Ne buchiseau din cărţi că progresăm
Şi bunăstarea e la ea acasă.

În numele a ce? Şi pentru cine,
Suntem etichetaţi ca buni ori răi?
De ce scânteia arderii divine
Adună turme de turbaţi dulăi
Ce spun că e a lor, că le-aparţine?

Nu li-i ruşine, nici o remuşcare
Că mintea-şi au în colţ de cap rotund,
Că văd ciolanul singura mâncare,
Şi pentru ea încep să dea din fund,
Şi pentru ea oricât pot să omoare.

Credinţă n-au, au idol secărica,
Sunt, între ei, la un pahar amici,
Schimbând opinii cum să crească frica
Şi noi să credem că suntem prea mici,
Asemenea cu viermii sau furnica.

Chiar şi privirii noastre stau de pază
Muşcând-o veninos din când în când,
Iar ochii de durere lăcrimează,
Şi mintea slab vederi nesuportând,
De forfotă, ajunge de cedează.

Duşman de moarte văd a fi cultura,
Iar cel ce scrie-i mare criminal
Ce merită, fără-ndurare, ura,
Printr-un program măreţ, naţional,
Ca să le-nchidă, pe vecie, gura.

Însă datori suntem, de-i rău sau bine,
Cât dat ne este viaţa s-o avem,
Să ştim că integral ne aparţine,
Că nu-i robită cruntului blestem
De-a accepta o ţară în ruine.

Încă avem, aşa cum e, o ţară
Şi chiar în contra lor o vom avea,
Că Dumnezeu n-o va lăsa să moară
Dacă de proşti voi-vom a scăpa,
Şi de acei ce, suflet au, de fiară.

Avem, uniţi puterea cea mai mare
De-a ocroti o floare de-a-nflorit,
Chiar dacă toată lumea e-n schimbare
Să nu dormim când nu e de dormit,
Suntem datori, noi toţi, şi fiecare.

N-avem motiv să lăudam minciuna
Să ne ieşim, pe placul ei, din minţi,
Că datoria noastră-i numai una,
La fii să dăm, ce-am luat de la părinţi,
O ţară, de români, pe totdeauna.

În numele a ce? Şi pentru cine?
Şi pentru care nelumeşti puteri,
Să acceptăm o ţară de ruine,
O viaţă-n neputinţe şi dureri,
Şi stingerea scânteilor divine?

sâmbătă, 27 mai 2017

Tipare și contur

Lilianei,
întru amintirea vremurilor...

Eu nu-s poet, sunt omul care scrie,
Şi potrivesc cuvinte în contur,
Pun lacrima-n tipar de poezie
Mereu exonerând-o de sperjur.

Nu m-am momit la marea-ncununare
Cu titluri puse, date, distinctiv,
Că nu-s altfel decât un orişicare,
Doar că văd viaţa ca având motiv.

Mizez, firesc, pe simpla conjunctură,
Pe pasul ce urmează altui pas,
Când chiar îl şi prevăd de anvergură,
Văzând ce-şi are-n urma lui rămas.

Privesc în juru-mi... zbatere cumplită,
Şi învrăjbiri, şi muchii de cuţit,
Fuga nebună de a şti ispită
Traiu-n desfrâu şi banul nemuncit.

Nu regizez un rol de preamărire,
Scriu doar atunci când dat îmi e să scriu,
Şi nici nu ştiu de ce, despre iubire,
Vorbesc mereu şi nu cred că-i târziu.

Ştiu însă, clar, şi strig în gura mare
Că drumul ţării nu-i deloc un drum,
Ochii de hoţi ţintiţi sunt pe hotare,
Iar vântul, înspre noi, miroase-a fum.

Mă ştiu român, şi-n limba-aceasta veche,
În româneşte, scriu şi mă exprim,
Cuvântu-n ea-i minune nepereche,
E dureros că nu o preţuim.

Din toate-acestea, poate chiar mai multe,
Apare gândul ce se face vers,
Prin el vorbesc celor ce vor-asculte,
Ce-ascult şi eu din micu-mi Univers.

Poet pot fi prin ceea ce râmâne,
Prin ce va fi să merite păstrat
În gândul celor ce păstra-vor să îngâne
Măcar un vers din ceea ce-am lăsat.

vineri, 26 mai 2017

Prin neputință ca progres

Aş plânge de-aş putea, dar nu mai pot,
M-aş îmbăta dar nu-mi e cu putinţă,
Mă-ntreb, fireşte, ce-i de trebuinţă,
Un om ce-şi are propria-i credinţă,
Sau cel ce își doreşte-a fi robot?

Modelele se schimbă tot mai des,
Ce e deja schimbat e în schimbare,
Genii dispar când unora le pare,
Că pun prea multe semne de-ntrebare,
Şi-mpiedică al schimbului progres.

Orice motiv e devansat de plan,
Se pune pe tapet pentru oricine,
Cu grafice în limite de bine,
Printr-o esenţă-a scopului în sine,
Vizat de nicovală şi ciocan.

N-am cum să râd, şi n-am nici cum să plâng,
Văd cum esenţa vieţii e ucisă,
Cum spiţa omenească-i compromisă
De fericirea ce-i mereu promisă
Celor ce cred în jug şi în potâng.

Mai rar se uită ochii înspre Cer,
Căci sunt atenţi în stânga şi în drepta,
Sperând că nevăzută este fapta,
Că ţipătul poate s-ascundă şoapta
Când visele, prin neputinţă, pier.

Urma de pas nu-şi are sens de mers,
În faţă greu s-ar spune că sporeşte,
Dă înapoi, alt orizont găseşte,
Cu-a vântului risipă se-nfrăţeşte,
În căutarea faptului divers.

Alte idei... un trâmbițat progres
Pe cei mai slabi de înger îi adună,
Se cere tuturor să se supună,
Uitând de cer, de stele şi de lună,
Gândul de drumuri după înţeles.

Mă simt în plus, mă simt neavenit,
Mă simt legat de mâini şi de picioare,
Chiar vinovat când spun că totuşi doare
Intenţia mascată ca eroare,
Şi aberantul minus infinit.

joi, 25 mai 2017

Forța cu forța

Nu mai găsim o cale-ndeajuns
De-ntoarcere în drum de pe cărare,
Că-n lumea noastră, iată, s-a ajuns
Să fie violenţa, în rang, mare.

Acesta-i adevărul nefardat,
Realitatea fiecărei zile,
În care morţii-s morți cu-adevărat
Prin întâmplări, de felul lor, febrile.

Oricine are-o armă-i vânător
Şi vânătoarea-i doar o simplă joacă,
S-au învăţat şi ţintele că mor
Ba uneori chiar moartea îşi provoacă.

La maximum e urletul în iad,
Că numai el, prin lume, se aude,
De teama lui, fără crâcnire, cad
Mari caractere, simpli oameni, iude.

Mai nimeni nu mai e în firea lui,
Ca buruiana tot apar excese,
Se pare că-mpotrivă nimeni nu-i,
Şi nimănui nu pare să îi pese.

Tot neamul omenesc e chinuit,
Chiar adormirea-i este tot din frică,
Şi dimineaţa-l prinde obosit
Din pat, din altă frică, se ridică.

Gândul dintâi se naşte proiectil,
Gata oricând de-a condamna la moarte,
Chiar şi un biet, nevinovat, copil,
Orice se vrea al vieţii semn să poarte.

Mai râdem câteodată, de necaz,
Cu-n gest ce chiar ne scoate din sărite,
Că vom sări în aer din extaz
În ziua violenţei fericite.

Concertele de rock sunt cu ecou,
Muzica lor mereu, mereu îndeamnă,
De-a defini prin moarte omul nou,
Şi-a nu mai şti ce viața mai înseamnă.

Nota forţată e deja un mod,
Un clar concept pe pace colectivă,
Aşa că-i vremea unui nou exod,
Măcar înspre comuna primitivă.

Se face uz concret de staniol,
Cu strălucirea lui năucitoare.
Iubirea are sens şi prin viol,
Avortul dă încredere-n onoare.

Chiar şi fiorul azi e violent,
Nici lacrima, de teamă, nu se-arată,
Mai e văzută doar ca ornament,
Venind dintr-o vechime alterată.

Se moare din orice, dintr-un nimic,
Mereu mai crud, mai violent se moare,
Tăcerea cară morţii, e un dric
Ce-apare, zi de zi, la drumul mare.

E groapa deznădejdii cât un hău,
Dar ne dorim, de tot plecăm din lume,
Măcar să ne omoare un călău
Ce-i cunoscut şi-şi are un renume.

Atât mai e de spus, când, dinspre cer,
Alarma violenţei ne-aminteşte
Că darul vieţii noastre-i efemer,
Şi scurt, de nu-i trăită omeneşte.

Nimic din ce-i real nu ne e sfânt,
Nimicul este singur luat în seamă.
Asaltul violenţei pe Pământ
Continuă spre cea din urmă dramă.

luni, 22 mai 2017

Printre straniu și firesc

Ai vreun regret? Îţi spui că-ţi pare rău?
Te-ai acceptat că eşti prizonieră
Acestui timp ce este timpul tău
Şi îl trăieşti cu mine-n premieră?

Stele-şi au sclipiri de porţelan,
În plină noapte încă-i frig pe-afară,
Vremea e altfel, de la an la an,
Acum trăim altfel de primăvară.

Te-am mai văzut cândva, pe un peron,
Al unei gări ce nu-i pe nici o hartă,
Când măsurai, cu pasul monoton,
Cât de departe eşti de vis şi soartă.

Credeam că vei urca şi tu în tren,
Că undeva departe ai a merge,
Dar n-ai urcat, şi-al roţilor refren,
Tot încercau din minte a te şterge.

Sincopa dintre straniu şi firesc
Ne-a fost un greu hotar atâta vreme,
În care-am învăţat să nemuresc
Şi să te-nvăţ acum a nu te teme.

Am stat în aşteptare-atâta timp,
Şi ierni la rând ne-au ars zăpezi pe tâmple,
Mai toate se-ntâmplau în contratimp,
Să ne-ntâlnim n-avea cum să se-ntâmple.

Dar orice viaţă-şi are un destin,
Iar roata vieţii nimeni n-o opreşte,
De nu-i cu voie, chiar şi clandestin,
Ce-i dat, trecând de piedici, se-mplineşte.

N-avem cum şterge urme din trecut,
Ceea ce-i scris prin batere de daltă...
Când într-al vieţii timp ai apărut,
Nu ştiu ce-a fost, o gară sau o haltă...

Cert e acest, ciudat, de-acum prezent,
Cu toate ce se întâmplă-n grabă mare,
Comportamentul meu adolescent
Şi ochii tăi mustind a-nseninare.

duminică, 21 mai 2017

Aparențe de contur

Să nu te-ascunzi, iubito-n trasparenţe
Că n-a să poţi lumina să mai vezi,
Şi-ai să te rătăceşti prin indulgenţe,
Fără să-ţi ai motive să creezi.

Să nu dai sens absurdelor tendinţe
Ce preamăresc ciudate împărţiri,
Că rătăci-vei drumul prin credinţe
Şi-ai să confunzi realele iubiri.

Să nu te-ncrezi că poţi avea puterea
De-a copia un alt model de-a fi,
Că rătăci-vei până şi durerea
Care îţi poate drumul netezi.

Să nu-nţelegi conturul simplă formă,
În care poţi să vezi închipuiri,
Chiar dacă simţi o linişte enormă,
Uitând de-ale prezentului trăiri.

Să nu visezi că poţi ceea ce-n vise
Te face să te-ncrezi în infinit,
Oricât ai şti că toate-ţi sunt permise
Sau dacă prea puţin te-ai amăgit.

Să nu pui preţ pe preţul foarte mare,
Când n-ai reper în altceva real,
Mai bine crezi în semnul de-ntrebare,
Cu riscul de al pune-n mod banal.

Să nu mai crezi că poţi să ştergi amprente,
Când puse-au fost, fără gândiri, profund,
Urmările-s de-a pururi evidente,
Alte amprente greu le mai ascund.

Să fugi, iubito, clar, de aparenţe,
Să nu te uiţi o clipă înapoi,
Că prea crezând în mari coincidenţe,
Pierdea-vei judecata de apoi.

vineri, 12 mai 2017

Tot pe dos

În orice parte paşii mă mai duc,
Pe-acest tărâm făcut a fi frumos,
Găsesc mereu un adevăr caduc,
Găsesc mereu că toate merg pe dos.

Orice tertip, ori să mă mint încerc,
Văd oameni trişti ce mai nimic nu pot,
Şi simt că-mi este mersu tot în cerc,
Şi în tristeţe cad cu ei, cu tot.

Văd praguri şi văd muchii de cuţit,
Şi un enorm continuu nefiresc,
Că nu mai ştiu de nu m-am rătăcit
Şi ţara nu mai pot să o găsesc.

Uitarea este parcă fără timp,
A dispărut ideea de respect,
Prin calendare, orice anotimp,
Este rămas la stadiul de concept.

Atâtea case au rămas pustii
Şi rar gunoiul nu e scos la porţi,
Pe drept mă-ntreb de, cândva, am fost vii
Că prea acum ne arătăm ca morţi.

Nevoie nu-i decât de câțiva paşi
Paragini, fără trudă, să observ,
Şi-aşa-nţeleg de ce nu vrem urmaşi,
Lipsiţi, prin vrere, de-al dorinţei nerv.

Ne-au confiscat şi sufletul cei mari,
Gânduri, de-a fi bogaţi, ne tot corup,
Vulcanii sunt şi ei, particulari,
Şi-s stinşi cu pietre când, mocnind, erup.

Revolta, mulţi o spun, că-i fără rost,
Cu ea, sau fără ea, va fi tot rău,
Că regretat va fi tot ce a fost,
Când fiecare se ştia al său.

Asta văzând, îmi vine chiar să plec,
Să uit de chinuri, jale şi poveri,
Văd timpuri şi văd vremuri cum se trec
Şi ţara-i gara înspre nicăieri.

Doar că, mereu, mă simt a fi de-aici,
Oricât de multe sunt cu susu-n jos,
Iar oamenii au cu idealuri mici,
Eu am să pot muri impetuos.

marți, 9 mai 2017

Durere de România

Durerea României mă tot doare,
O simt fără-ncetare, zi de zi,
O simt în orice zi de sărbătoare,
Mi-e teamă că-n durere va sfârşi.

Nu resimţiţi şi voi un pic de jale,
Şi că trăim făcând exces cumplit
Tot discutând probleme sociale,
Și idealuri greu de împlinit?

Din amintiri vin gânduri ce ne-ngână
Că am avut şi-avem un bun pământ
Că tot ce-a fost industrie română
Este deja, cu totul, în mormânt.

Agricultura-i iată muribundă,
Pâmântul vara crapă însetat,
Substituirea omului abundă,
Mult întâlnit e omul surogat.

Azi parcă toate relele din lume,
Se ţin de noi mai rău decât un scai,
Şi-s adunate-aici să ne consume
Idei, speranţe, vise, grai.

Ne-au obligat să fim cei buni de plată,
Însă şi noi ca platnici ne-am lăsat,
Ori la vânzare-am pus averea toată,
De nici un viitor nu ne-a păsat.

Curând o să rămânem fără sare,
Vom da şi apa unor venetici,
Şi nu vom mai avea nicicum scăpare,
Să mai gândim a mai trăi pe-aici.

Această ţară ce a fost bogată,
Şi mai bogată se putea a fi,
La palmă are dreptul să ne bată,
Că ne e lene mare de-a gândi.

Ea ni s-a dat cu-ntreaga ei avere,
Firesc, având încredere în noi,
Şi noi ne-am învăţat pomeni a cere
Şi, între noi, a ne-ngropa-n noroi.

Valoarea mult prea umilită-acasă
Pe mulți prea mulţi i-alungă pe alt drum,
Dar în mândria noastră nu ne pasă,
Ne lăudăm savanţii doar postum.

Sunt multe competiţii de cuvinte,
Şi-s premiaţi mai mult cei repetenţi,
Mai peste tot se-nşeală şi se minte,
Sunt în putere mulţi incompetenţi.

Ne plângem toţi, dorindu-ne palate,
Că n-avem cum să fim cei mai bogaţi,
Că somnul nu-l avem pe săturate,
Că nu suntem mai bine situaţi.

În jurul nostru lumea clar, se mişcă,
Noi, un Mesia stăm să aşteptăm,
Lăsându-ne-ntr-a timpului morişcă
Sperând ca, la pariu, să câştigăm.

Avem de lucru: suntem câini de pază,
Că orice trecător deja-i suspect,
E important să fim mereu pe fază,
Chiar când uităm de cinste şi respect.

Ori loc de muncă-i trotuarul, strada,
Tocmeala pe lumeştile plăceri,
Demonstrativ făcând mereu dovada
Unei culturi formate din păreri.

Idei absurde dau mereu năvală,
Într-o reformă fără de sfârşit,
Ca să uităm că omul fără şcoală
E mai uşor să stea înlănţuit.

Să ţineţi minte-această profeţie,
Pe care-o spun, deşi sunt îngrozit:
Nimic, pe-aici, nu va mai fi să fie,
Ci doar un Eldorado părăsit.

Nu vrem să ştim ce-i dincolo de poartă,
E important doar ce trăim acum,
Însă uitând de ştiinţe şi de artă,
Doar înspre nicăieri avea-vom drum.

Că n-avem cum, ca neam, s-avem vigoare,
Egalităţi minţite tot trăind,
Ci statuaţi prin fapte şi valoare,
Cu clare hotărâri, nu şovăind.

Balcanizând mereu, aici, cu lene,
Mereu împinşi de mari, drăceşti, mândrii,
Ne macină porniri oligofrene
Sclavi devenind ai propriei prostii.

Durerea României mă tot doare,
De-aşa durere nici nu pot dormi,
Devine tot mai grea, năucitoare,
Nici nu mai ştiu, cu ea, cât pot trăi.

luni, 1 mai 2017

Identitar întru model

Chiar dacă unii-mi caută model,
Identitatea mea nu e precară,
Nu-s genial dar nici un pierde-vară,
Nu mă-ncadrez nicicând, perfect, pe el.

Şi unii spun că, să mă nasc, n-am vrut,
Oricât era, în juru-mi alb de iarnă,
Voiam uitare-n drum să mi se-aştearnă,
Voiam să fiu de la-nceput trecut.

Într-un altfel, cumva s-a hotărât,
Dar n-a fost totul printr-a mea voinţă
Am viaţa obligaţie-n sentinţă,
Că tot ce pot nu este doar atât.

Grija având la tot ce am în jur,
Ca să o am, în amintire, toată,
Am revenit, având-o asumată
De la detalii până la contur.

N-am nici mai mult, cum nici n-am mai puţin,
Din ceea ce un om, oricare, are,
Dar îmi respect întreaga asumare,
Chiar dacă simt şi gustul de pelin.

Viaţa mi-o puneţi voi pe calapod
Şi, după cum gândiţi, îi daţi valoare,
Chiar încercaţi un fel de modelare,
Că, totuşi, orişicum, sunt incomod.

Câteodată vreţi să-mi puneţi nimb,
Iar alte ori coroană înspinată,
Eu chiar vă cred, dar ştiţi că niciodată
Principiul vostru nu pot eu să-l schimb.

Unii m-au ars, în gândul lor, pe rug,
Considerând curată erezie,
Când într-un rând, ori într-o poezie
S-a înţeles că un tabu distrug.

Conjuctural, din suflet ori instinct,
Am fost purtat în gânduri cu iubire,
Spunându-se că dat îmi e-n menire
Să pun pe adevăr accent distinct.

Iar unii, mai cu har, m-au acuzat
Că-mi plagiez o proprie idee,
Sau că, scriind, vorbesc despre femeie
Ca un beţiv mereu afemeiat.

Cu toate-acestea nu mi-a fost să scap
De mult căutătorii de modele
Ce-şi tot doresc să-ncap cu totu-n ele,
De la picioare până peste cap.

Asemănări mi-au căutat mereu,
Prin comparaţii pur vectoriale,
Vizând conjuncţii preferenţiale
De ageamiu slujind un corifeu.

M-au comparat ca formă şi ca stil,
Ca ritm, ca rimă, chiar şi ca măsură,
Ca simplitate ori ca anvergură,
Găsindu-mă de-a dreptul instabil.

Lipsiţi fiind de minime idei,
Voind să facă acte de cultură,
S-au oferit, în spirit de-aventură,
Să-mi dea, chiar şi trăirilor, temei.

De adevăr puţin se ţine cont,
Nu are nici esenţă nici valoare
Când nu devine muză creatoare,
Celor ce văd un singur orizont.

Acum îmi este clar... Totu-i redus
La critica cu rol de-a critica,
La care n-ai altceva aştepta
Decât s-ajungi cu totul descompus.

Dar sunt şi mulţi cu lipsă de curaj,
Ce doar aşa ajung să recunoască
Ce cărţi au fost în stare să citească
Atraşi de al negării brut miraj.

Mă tot trezesc, de oameni mari, lipit
Ori pus cu nu ştiu cine în balanţă,
Şi nici nu ştiu de pot avea speranţă
Că nu voi fi, la moarte, osândit.

De multe ori ajung să fiu citat
Cu nume de anexă anonimă
Când nu-nţeleg de ce mi se suprimă
Un drept procedural şi garantat.

În comparaţii tot mereu exist,
Indiferent de gânduri ori simţire,
Dar asta-i bine... Dat îmi e spre de ştire
Că eu, prin vers, cu mine coexist.

Când scriu, eu scriu... şi fac, oricum, la fel,
Ca cei cuprinşi de tagma literară
Identitatea însă-mi este clară
Şi numai eu îmi sunt real model.

luni, 24 aprilie 2017

Eroare de primăvară

Din când în când mai vine primăvara,
În mod altfel, destul de nefiresc,
Dar unii stau prea mult şi se gândesc
Cum pot să-şi pună la picioare ţara.

Destul de rar mai e ca altădată,
Acum se dă-n spectacol în exces,
Voindu-se un drum fără regres,
Crezându-se deja emancipată.

Firul de iarbă tremură de frică,
În frigul care nu se lasă dus,
Sperând că dacă adevăru-i spus
Noaptea va fi, din ce în ce, mai mică.

Prin noapte se mai moare pe muţeşte,
De teama unui gând întunecat,
Când visul pare greu de acceptat,
Împovărat de grija ce sporeşte.

Nu prea mai stă nici timpu-n calendare
Nici măsurat, nu se mai vrea, de ceas,
Simţindu-se, de nefiresc, atras,
Încorsetat în mantii şi orare.

Nici primăvara nu mai are norme,
E doar enumerarea unor legi,
Tot timpul fragmentate, rar întregi,
De-aceea şi erorile-s enorme.

Şi multe ne devin necunoscute,
Realul prea puţin e relevant,
Multe iluzii, iar, sunt absolute.
Totul devine grav neconcordant.

duminică, 23 aprilie 2017

Drept de recurs

În numele a tot ce e firesc,
În numele a tot ce mă mai doare,
Depun acest recurs, fără scăpare,
Şi-l fac ştiut spre neamul românesc.

Prin tot trecutul nostru ne târâm,
Istoria ne-o scriem la comandă,
După tipar impus, de propagandă,
Ori, de-i nevoie, chiar ne-o omorâm.

Slăvim pe mulţi, străini cu tot de noi,
Dar unul e ce nici mormânt nu are,
E Ion, întregitorul de hotare,
Cel aruncat, din viaţă, în gunoi.

Şi-n unanimitate, venetici,
Ce nu vorbeau nici bine româneşte,
Voind să-l vadă cum se înjoseşte
L-au judecat cu gând de oameni mici.

Lăsându-l să vorbească s-au făcut
Că iau în seamă ce-a avut a spune,
Pe testamentul Lui, ca viziune,
Au dat, ca Iuda, ultimul sărut.

L-a condamnat o coadă de topor
Cu mintea de putere îmbătată,
Crezându-şi-o de-a pururi luminată,
Uitând de lege, cinste şi popor.

Chiar regele, mai rău ca un mişel,
Deşi putea uza de drept şi lege,
De moarte nu a vrut să îl dezlege,
Temându-se, la rândul lui, de El.

De-atunci, istorii, iar s-au măsluit,
Şi s-au grăbit mereu să îl omoare,
Călcând, cu nonşalanţă, în picioare
Înlocuindu-l cu-n substituit.

Şi-n logica, dictată cu dispreţ,
I-au pus în spate, în contumacie,
Tot ce-au găsit a fi o josnicie,
Luându-i tot ce i-a rămas măreţ.

Pe postul slugii iarăşi s-au bătut,
Vremelnicii ajunşi prin ministere,
Înfuduliţi, prin alte emisfere,
Cu diplome sau erudit trecut.

Şi iarăşi ne-am trezit că-i interzis
Istoria de El să amintească,
În toată vatra-i sfântă, românească,
Lăsându-l veşniciei ca proscris.

Şerpi veninoşi tot încălzim la sân,
Momentele de demnitate-s rare,
Dar România încă nu e mare,
Poporul, sieşi, nu mai e stăpân.

Declar recurs, şi cer, şi eu, din nou,
Oripilat de-atâta falsitate,
Măcar să-i fie pus în libertate
Dreptul de-a fi cinstit ca un erou.

Dreptu-i normal, ba chiar principial,
Datori suntem, oriunde-am fi în lume,
Să nu uităm, nicicând un mare nume,
Ion Antonescu, bravul mareşal.

luni, 17 aprilie 2017

Surprins de Marx

Cu sufletul de îndoială ars,
Fără-a-mi dori altceva a mai face,
Îl recitesc, cu interes, pe Marx,
Găsindu-l vinovat că nu-mi displace.

L-am mai citit când el era numit
De lume nouă creator, părinte,
Şi, mai apoi, când, într-un mod smintit,
Spuneau c-a fost un om fără de minte.

Ca şi atunci, şi-acum rămân surprins
De modu-i general de-a înţelege
Că omul mult prea mult se lasă prins
În tot ce forme ia-n fărădelege.

Dar ce-a spus el nu cred că s-a-nţeles,
Nici nu s-a vrut măcar să se priceapă
Că adevărul nu-i pe interes
Şi, singur, niciodată nu se-ngroapă.

În schimb a fost tradus şi adnotat,
Şi completat cu simple ipoteze,
Că a ajuns să fie evocat
Ca motto şi izvor de false teze.

Unii-au crezut că ştiu îndeajuns,
Că-şi definesc prin el toată formarea,
Dar ei l-au luat pe Marx ca un răspuns,
N-au înţeles că Marx e întrebarea.

Sacralizat, l-au pus într-un tablou,
Dându-i în seamă multă plus valoare,
Şi-l închinau la el pe omul nou,
În zile de numită sărbătoare.

Viaţa ca-n Marx, ca-n ceea ce a scris,
Rămâne totuşi clară utopie,
De multe ori chiar el s-a contrazis
Prin ceea ce, ca om, i-a fost să fie.

Modelul, orişicum, e depăşit,
N-avem decât o lume pe Planetă,
Stăm între plus şi minus infinit
Şi fiecare, fapte, îşi regretă.

Pământul ne dă pâine tot mai greu,
Şi tot ce se produce se consumă,
Că Marx nu ţine loc de Dumnezeu,
Filozofia lui nu-i o cutumă.

Nici el, cu Engels, nu a fost egal,
Chiar dacă el credea-n egalitate,
N-a dovedit că geniu-i ireal
Şi prostul chiar o mare raritate.

În bănci se strâng şi drame, nu doar bani,
Şi crime, şi dezastre, şi războaie,
Pământul doar îngroapă pe tărani
Înnebunit de munţii de gunoaie.

Eu ştiu c-a fost un genial evreu,
Ce şi-a avut Talmudul sfântă lege,
Şi-a fost, fireşte, relativ mereu,
Simţind că lumea poate să-l renege.

De ar fi fost un simplu cabotin,
Scuzat era că n-a putut discerne
Când a-nţeles că fi-va, prin destin,
Părinte al iluziei eterne.

Cu Marx, de mult, am încheiat un cont,
Dar îl citesc din lipsă de repere,
Când viaţa-şi vrea fixat un orizont,
Şi n-am asupra ei nici o putere.

Cândva, dorind răspunsuri, l-am citit,
Dar m-a convins, în grabă, disperarea,
Că între plus şi minus infinit,
Nu-n Marx găsesc răspunsul, ci-ntrebarea.

vineri, 14 aprilie 2017

Adevărul din erori

Poveștile au vicii și erori,
Și nu se poate gura să le-o-nchidă
Nici moartea care-a dat cândva fiori
Acelei mult hulită Atlantidă.

Mai toți vorbesc de cum a decăzut,
Uitând de-ale înaltului repere,
Mizând doar pe idei că s-a putut
Ajunge-n punctul critic de cădere.

Pe mine mulți, știind că sunt atlant,
Se tot feresc ceva să mă întrebe,
Chiar îmi și spun că n-ar fi elegant,
Poveștile sunt bune pentru plebe.

Dar eu i-aud, nu-mi vine să mai tac,
Când le aud pe toate inversate,
Ori când sunt unii, ce renume-și fac,
Spunând minciuni, crezând că au dreptate.

Cum să rezist, bătrâne continent,
S-aud c-ai fost totuna cu teroarea,
Sau că te-a scufundat un accident,
Că s-nceput cu tine transformarea...

Eu te iubesc și-acum, cum te-am iubit,
Și nu spun doar ce lumii noi convine,
Cu tine, pentru tine, am murit,
Nici n-a contat că mi-a fost rău sau bine.

Lumea aici e-ngustă, n-are sens,
Ca să îi dau motiv să se convingă
De paradoxul golului imens
În care vrea mereu să se împingă.

Vorbește lumea-aceasta de erori,
Și că în iad povestea să-ți închidă,
Că și de-ar fi să mori de mii de ori,
Nu te-ai spăla de crime, Atlantidă.

Am viețuit destul duplicitar,
Fardând minciuni în scop de apărare,
Și-acum trăim chiar noi acest coșmar,
Tot încercând un soi de dedublare.

Principiul vieții, cam eterodox,
Cu degetul, pe noi ne tot arată,
Și, recunosc, trăim un paradox,
Uitând ce-nseamnă inima curată.

Simt ca atlant, pe fundul unei mări,
Industrii ale morții ce ne-apasă,
Dar știu că n-am nici drumuri, nici cărări,
De-a mă întoarce undeva, acasă.

Ne-am scufundat, cândva, încet-încet,
Apa-n fântâni și-avea o cale-ntoarsă,
Dar morții noastre noi făceam afet,
Căci o credeam doar o banală farsă.

Atlanții-s peste tot, prin univers,
Refugiați, născuți pe alte stele,
În amintirea lor nimic nu-i șters,
Din vechiul trai își au păcate grele.

Și eu, încă o dată, pot să mor,
Și altei vieți să mă renasc, odată,
Dar ție, Atlantidă-ți sunt dator,
Să nu te las în vicii scufundată.

Aceleași semne văd, același curs,
Și-aici, acum, iluzii dau culoare,
Mai-marii au același mut discurs,
Deși în jurul lor mai totul moare.

E întuneric mare, peste tot,
Fântânile sunt toate otrăvite,
Să mă mai rog de viață nu mai pot,
Nici Cerul semne nu ne mai trimite.

Pământul de păcate-i apăsat,
Însă persistă, cinic, în eroare,
Trăiește în minciună afundat,
Are puține șanse de salvare...

luni, 10 aprilie 2017

Între elite și firesc

Eu nu scriu poezii pentru elite,
Nici nu-mi doresc un titlu elitist,
Vreau doar ca prin cuvinte potrivite
S-aduc spretanţa-n om când e prea trist.

Nu vreau, nicicum, idei filozofale
Să-mi fie vers mereu răstălmăcit,
Ca să creez emoţii triumfale,
Sintetizând ceva ce am citit.

Aduc din viaţa mea, ori chiar din lume
Simţiri, trăiri, speranţe, bucurii,
Iar uneori, spunând, direct, pe nume,
Necenzurate gânduri timpurii.

Chiar dacă eu am adunat de toate,
Şi spre mai mult a învăţa tot tind,
Nici dacă-mi pun, voit, beţe în roate,
Nu pot să scriu, la cel ce sunt, gândind.

În orice om, ori faptă, am o muză,
Şi chiar idei din gândul meu îmi vin,
Dar simt, şi spun, altceva călăuză,
Numind-o soartă, uneori destin.

Despre iubire scriu din amintire,
De prin trecut şi chiar din viitor,
Cu bucurie, chiar cu fericire,
S-o pun în vers mă simt, normal, dator.

Elitele se pun la înălţime,
Şi cred că omu-i formă de tipar,
Iar cum zic ei, aşa-n viitorime
Nimic nu va mai fi particular.

Eu văd, ca simplu trecător spre moarte,
Că fiecare om e-n felul lui,
Şi faptele îşi au un rost aparte,
Dând o măsură clară timpului.

Proorocesc, presimt, ori dau de veste,
Din vremuri vechi aduc ce-a fost uitat,
Iar uneori fac versul o poveste
Cu ceea ce, eu ştiu, va fi-ntâmplat.

Nu scriu că vreau să scriu... Nu-mi dau poruncă,
Să fac ceva cât nu e prea târziu,
Nici n-am să spun că scriul e o muncă,
Ceea ce fac e simplu: eu doar scriu!

Scriu pentru cel ce vrea să înţeleagă
Că-n soartă drumu-i mers, mereu, pe jos,
Şi pentru cel ce viaţa nu şi-o neagă,
Şi pentru cel ce vrea trăi frumos.

Spun iar, repet, că nu pentru elite
Adun mereu cuvânt lângă cuvânt,
Ci pentru cei cu vieți obişnuite,
Ce ţara li-i pământul cel mai sfânt.

joi, 6 aprilie 2017

Irelevantul echivoc

Pe multe drumuri mi-am purtat speranţa
Şi-am explorat tăceri şi doar tăceri,
Voind să demonstrez irelevanţa
Dorinţei de trăire prin plăceri.

M-au motivat, să îmi urmezi chemarea,
Atât de mult, ciudate, întâmplări,
Ca-nţelegând ce-nseamnă depărtarea
Să ştiu fugi de ale ei urmări.

Ştiam că nu se-aşterne cale-ntinsă
Dacă spuneam, cumva, că-s obosit,
Că poate fi, de efemer învinsă,
Viaţa vândută lamei de cuţit.

Am colindat pe mări necunoscute,
Prin depărtări de ani-lumină-am fost,
Şi-am căutat prin veacuri revolute,
Motivele ce vieţii îi dau rost.

Am mers, şi-am mers, drum fără de odihnă,
Parcă dator mereu şi altor vieţi,
Înţelegând să ştiu c-avea-voi tihnă
Când se vor şterge negrele peceţi.

Trecând păduri şi câmpuri neumblate,
Am căutat al apelor izvor,
Fugind de umbra marilor palate
Şi de-al lor trai mereu amăgitor.

Aşa am mers... cu ochii printre stele,
Şi-am adormit la poarta unui vis,
Gândind că dacă m-aş urca la ele
Timp n-aş avea de tot ce mi-am promis.

Şi m-am trezit aici, în căutare,
Trecând prin porţi şi cumpene de foc,
Având mereu în minte-o întrebare,
Ţintind spre stele fără echivoc.

miercuri, 5 aprilie 2017

Portret rebel

De-atâtea ori ţi-am spus că eşti frumoasă,
Ţi-am spus-o înainte să te ştiu,
Şi-aşa îţi spun şi-acum, nici nu îmi pasă
Că unii-mi spun că este prea târziu.

Te-am zugrăvit, mereu, în poezie,
Te cunoşteam, ziceam, din amintiri,
În vis mi-erai rebelă fantezie,
Modelul unei veşnice iubiri.

Aşa cum eşti, am spus... Deja-i ştiută
Privirea ce ţi-o ai, în mod firesc,
Şi chiar când lupţi pe-a timpului redută
Mi-e clar că dat îmi e să te-ntâlnesc.

Am tot vorbit, spunând cuvinte multe
De trupul tău ce mulţi ţi-l vor văzut,
De neputinţa vrerilor oculte
Ce l-au dorit în patimi decăzut.

M-am învăţat, deja, visând, cu tine
Nimic acum nu-ţi poţi păstra ascuns,
De nu mai ştiu ce încă mă reţine
Şi-n vorbe pun un evaziv răspuns.

De-atâtea ori am spus, şi n-aveam teamă,
Să cred că tot ce spun e chia real,
Să nu îmi pese a lua în seamă
Mult prea normalul gând raţional.

Acum te văd şi-ţi spun că eşti frumoasă,
În ochi îţi văd al vieţii foc mocnind,
Şi mi te cer, lui Dumnezeu, mireasă,
Ca-n nemurire să ne fim, trăind.

duminică, 2 aprilie 2017

Luptători cu ideal

Eu nu mai cred că ceva ne omoară,
Precum un val care izbeşte-n mal,
Mai mult decât pornirea, clar, elementară
De-a transforma realu-n ideal.

Avem cămaşa-n spate, toată ruptă,
Şi-n piele tăietura de cuţit,
N-avem de ce fugi de-această luptă,
Cu idealul nu e de glumit.

Contradictoriu, totul se repetă,
Şi rău, şi bine, e în orice zi,
Dar noi ne-avem iluzia concretă,
Altceva nu ne poate mulțumi.

Râvnim înspre proiecte grandioase,
Dar vrem să fie practic şi util,
Deşi simţim un frig cumplit în oase
Ne încălzim cu-n ideal subtil.

Oricât de grea ne e realitatea,
Oricât de neştiut ne e realul,
Măsurii nu-i admitem jumătatea,
Vrem s-o-ntregim precum ni-i idealul.

Primim minciuni, în faţă, zi şi noapte,
Şi ne dorim un altfel de venit,
Pentru copii vrem pâine şi vrem lapte,
Sătui de-atâtea muchii de cuţit.

Dar ne trăim împerecherea tristă
Cu un absurd, de multe ori, frapant,
Precum când un abis, care există,
Cu-n monument, se umple, aberant.

Lupta din noi ne pare a fi dreaptă,
E ceva ce ştim clar că e normal,
Că-n ierarhii ne urcă cu o treaptă,
Urcarea fiind şi ea un ideal.

Mereu ne facem false jurăminte,
Voind să nu trăim printre minciuni,
Sperând că idealul nu ne minte
Şi că putem să credem în minuni.

Ne îngropăm în luptă până-n moarte,
Făcând din idealuri un tezaur,
Dar, ideal, firescul ne desparte,
De mult doritul viitor de aur.

sâmbătă, 1 aprilie 2017

Ascultătorul zid

Trăirea ni-i, zicem, ocultă...
Prin zid însă unii m-ascultă,
Şi-ncearcă să facă din mine,
Un ceva ce lor le convine.

Îmi spun că mă apără, poate,
De-a face un rău, ori păcate,
Dar tot mi-aș dori să-mi explice
Cu cine e totuși complice?

Îl simt cum de vise mă suge,
Şi-mi pune iubirii belciuge,
Aceasta nu cred ca-i o veghe,
Mai repede-i umbră de zeghe.

Nu ştiu cum nici somnul nu-l fură
Când zic ce îmi vine la gură,
Dar ştiu că-i e dat să se mire,
De-n vorbe-i pun stropi de jignire.

Nu-mi pasă, n-am nici o idee
De este bărbat sau femeie,
Aş vrea doar să ştiu ce trăieşte
În viaţa-i ce-o duce muţeşte.

În vremea aceasta de luptă
Dreptatea-i o sabie ruptă,
Şi ea se închină-n tăcere
La cei ce ajung la putere.

Ca cel care-n taină m-ascultă,
Slujind o putere ocultă,
Sunt mulţi, o întreagă armată
De Iude cu spirit de haită.

Ne intră prin case, hoţeşte,
Ne strâng demnitatea în cleşte,
Ne intră-n cearşaf, chiar şi-n piele,
În creier, de gânduri să-l spele.

În ochi, nevăzut ne pătrunde
Prin tehnici ticsite de unde,
Să pună-n tipar raţiunea,
Să schimbe-n bizar viziunea.

Ne-ascultă fereastra închisă,
Şi chiar o banală premisă,
Ce facem, ce spunem, se ştie,
Ni-i viaţa amară prostie.

miercuri, 29 martie 2017

Lăsare în bibliotecă

Nu lupt, nu vreau, şi nici nu îmi doresc
Să-mi fac un loc în tagma literară,
Sperând ca-n ochii unora să cresc,
Şi cunoscut să fiu de-ntreaga ţară.

Mă las bibliotecii, mă răzbun
Pe lumea ce se vrea analfabetă
Ce nu ascultă, orişicât îi spun
Că viaţa ei deja e incompletă.

Nu-mi fac iluzii, nici măcar în vis,
Când văd, pe stradă, cum barbar se-njură,
Că oamenii-şi au sufletul deschişi,
Crezând că e nevoie de cultură.

Cartea devine tot mai mult decor,
Obiect banal şi fără folosinţă,
Un moft, un gest cheltuitor,
Fără motiv şi fără trebuinţă.

De mii de ani, ştia un vechi proverb:
Prin carte, omul, parte îşi avea,
Acum e-altfel, şi gândurile-mi fierb,
Şi-mi e cu neputinţă-a nu-ntreba:

Ce vreţi voi oameni, ce vă mai doriţi,
De construţi mereu mini-palate
Dar tot mai greu, în noapte adormiţi
Ştiind că faceţi iar, şi iar, păcate?

Sunteţi, mai tot mereu, nepăsători
La moartea ce-i, mai peste tot, prezentă,
Chiar dacă uneori vă trec fiori,
Ştiind că şi în voi e remanentă.

Nu vă ajunge multul cât de mult,
Oricât de mult ar fi, n-aveţi oprire,
Nici nu vă pasă ce înseamnă cult,
Cultura, pentru voi, e-o-nchipuire.

Unde ajungeţi de vă tot grăbiţi
Să faceţi din neştiinţă nouă ştinţă?
Ce lume nouă vă închipuiţi?
Ce Dumnezeu aveţi, şi ce credinţă?

Ce dracu' vreţi, voi oameni, ce tot vreţi?
Cu ce puteţi înlocui iubirea,
Dacă pictaţi cu stele pe pereţi
Credeţi că vă-mpliniţi cumva menirea?

Eu nu mă pun cu voi, dar mă răzbun
Mă las bibliotecii moştenire,
Căderii lumii nu mă mai opun,
Mă simt deja o vagă amintire.

vineri, 24 martie 2017

Farsă în derivă

Cerul e-n nori şi zarea-ntunecată,
şi o simţim că fierbe uneori,
N-am prea avut-o altfel niciodată,
dar de un timp ne dă prea reci fiori.

Corabia de mult e în derivă
şi ne-aşteptăm să ne zdrobim de stânci,
Marea, în jur, deja-i ostentativă,
şi apele, se simt, tot mai adânci.

Vuieşte vântul bocet de durere,
smulgându-ne măruntele idei,
Sleindu-ne speranţa de putere,
şi deznădejdea vine-n locul ei.

Ne încadrăm cu toate-n agonie,
ca şi consum deja e prea puţin,
Dar mai avem destulă nebunie
cât să credem că alte vremuri vin.

Chiar am scăpat, de multe ori, de moarte,
am reuşit să trecem prin gheţari,
Furtuni ne-au dus, mereu, în larg, departe,
şi-am devenit, nevoii, marinari.

Acum vâslim din greu cu palme goale,
ne-au îngheţat, abia le mai simţim,
Chiar zvâcnetul le este tot mai moale,
şi încotro ne ducem nu mai ştim.

Vântul ne-mpinge pururi înainte,
dar cum n-avem direcţiei reper,
Ne-a mai rămas încrederea-n cuvinte
şi gândul că, păziţi, suntem din Cer.

Deriva nu mai ştim de nu-i prea mare
şi cum se poate s-o mai îndreptăm,
Cât ne va pune viaţa la-ncercare,
cât va mai fi să vrem să rezistăm.

Unii-au murit, alţii-au sărit în apă,
dar nu deriva i-a convis pe toţi,
Ci-ncrederea că astfel poate scapă
de a mai fi conduşi de nişte hoţi.

Iar comandanţii stau, la cald, sub punte,
ne spun, din când în când, să fim uniţi,
Au ei deja destule amănunte
că înspre Rai suntem, real, porniţi.

Dar farsa e de joasă calitate,
sunt bieţi actori, iar noi îi vrem stăpâni,
Şi ni-i dorim a fi de calitate,
chiar dacă ştim că sunt, de fapt, păgâni.

Deriva însă nu-i deloc o farsă,
corabia nu-i altfel decât noi,
Tot încercăm mereu o cale-ntoarsă
şi ne-afundăm, cu totul, în noroi.

vineri, 17 martie 2017

Nimic, niciodată

Nu se sfârşește lupta niciodată,
Nu-s argumente clare-ndeajuns
Ca omul, când conştiinţa-i e-ncărcată
Măcar să-şi afle la-ntrebări răspuns.

Mereu îşi are interesul nume,
Dorind schimbarea-ntregului decor,
Că toţi ne credem început de lume
Şi, cel ca noi, de-a pururi ni-i dator.

Cine-şi dorește sieşi libertate,
Declară totdeauna un război,
Nimeni nu crede că şi-altfel se poate,
Codul genetic n-are sensuri noi.

Distrugătoare-i orice conservare,
Închide porţi atâtor noi idei,
Voind mereu a pune la-ncercare
Pe cei ce pun în ea prea mult temei.

Nu-i nici o bucurie tocmai nouă,
Cum nici un echilibru nu-i perfect,
Ea, ca şi apa bobului de rouă,
Se vrea motiv deşi e doar efect.

Şi orice-ar fi, nimic, până la urmă
Nu va ajunge a se şti deplin,
Că ne-amintim de spiritul de turmă
Oricât ar fi de cinic, de meschin.

Orice schimbare-n sine-i schimbătoare
În mod subtil ca şi în mod real,
Dar şi aşa, nimic nu-i nou sub soare,
Şi valu-i val doar până dă de mal.

Drumu-l privim mereu spre înainte,
Şi-l tot grăbim cu-n aer vinovat,
Dar după doar o curbă ce ne minte,
Ajungem iar de unde am plecat.

Şi cum nimic n-apare dintr-o dată,
Nu-i o-ntâmplare când vreunii pier,
Dezastrul e şi plată şi răspată
În lumea noastră şi, la fel, în Cer.

Cum n-avem încă legi să ne condamne,
Pentru că-n noi se duce crunt război,
Îţi facem ţie, rugăminte, Doamne,
Coboară-te, degrabă, între noi.

joi, 16 martie 2017

Lux de tristețe

Vin din lumea care mă-mpresoară
Şi-mi permit chiar luxul de-a fi trist,
Că e tot mai greu, la noi în ţară,
Să vezi viaţa-n spirit realist.

Chiar dacă, spun unii, se trăieşte,
Şi speranţe încă multe sunt,
Totu-i clar că se părăgineşte
Rămânând un simplu amănunt.

Legi avem, dar prea puţin contează
Pentru cei ce legea lor şi-o fac,
Şi-i apreciat cel ce driblează
Fie că-i deştept ori prostănac.

Mediocrii sunt mereu în faţă,
Mi se pare parcă un blestem,
Că mereu de scaun se agaţă,
Şi mereu fac parte din sistem.

Neguri stau pe noi să ne cuprindă
Şi mă simt că-ncet înebunesc,
Când străinii-ncep să ne pretindă
Să uităm de tot ce-i românesc.

Doamne, fie-ţi milă şi ne-ajută,
Vino şi mai stai şi printre noi,
Că-ţi jurăm, chiar şi cu gura mută,
Noi cu noi nu vom intra-n război.

Dar e greu... e greu din cale-afară,
Parcă toată viaţa-i un complot,
E la fel ca şi odinioară
Într-al vremii timp fanariot.

Viaţa ne-o trăim în derulare,
Tot ce mai avem e din import,
Mă tot simt cuprins de disperare,
Parcă tot poporul este mort.

Rar mai am câte un drum prin ţară,
N-aş mai vrea mai mult că nu rezist,
Văd câte necazuri ne doboară
Şi din trist ajung bolnav de trist.

Mediocrii singuri nu cedează,
Şi de mor, vin alţii-n locul lor,
Pentru ei nimic nu mai contează,
Nici n-au noţiunea de popor.

Niciodată nu am dat cu pietre,
Nici când multe le-am simţit în piept,
Însă când văd focul stins în vetre
Mă întreb ce pot să mai aştept?

joi, 9 martie 2017

Exercițiu de dorință

De-atâtea vreme viaţa e un front,
În care miza, pare-se,-i tăcerea,
Şi-ntunecat e-ntregul orizont
De-atâtea vorbe care nasc durerea...

În clipele pierdute, câte-au fost,
Au fost atâtea întâmplări ciudate,
Mult prea puţine şi-au avut un rost,
De adevăr prea rar argumentate.

Ducem război, absurd şi inutil,
Punându-ne sub semn de întrebare,
De după ziduri ne privim ostil,
Puţin gândind la minima urmare.

Eu nu mai vreau... Îmi cer un armistiţiu,
M-am săturat de mine şi obuze,
Vreau să încerc un minim exerciţiu,
Capitulând în faţa unei muze.

O tot visez, pot chiar să o numesc,
Doar că mai vreau păstra, încă, tăcerea,
Nu vreau s-o pierd, pierzând să sărăcesc,
După război atât îmi e averea.

Gândul spre ea mi-l duc când îmi e dor,
Când văd atâtea suflete rănite,
Când minţile stau gata de omor
Şi vieţi mult prea devreme obosite.

Îi spun şi-mi spune că suntem damnaţi,
Că separaţi n-avem nici o scăpare,
Şi-am fi, mai mult ca sigur, condamnaţi,
De pseudo-instanțe militare.

Tac şi tot tac, şi ţin de toate cont,
Îmi duc înspre tăcere amintirea,
Că muza-mi e totuna cu iubirea
Şi vieţii ea îmi este orizont.

vineri, 3 martie 2017

Spuse mereu spuse

Nu m-am ascuns, v-am spus să luaţi în seamă,
Când mă priviţi mereu de sus în jos,
Să fiţi cu-ngrijorare şi cu teamă,
Pot deveni un ins periculos.

V-am spus că vremea nu e simplă, ci complexă,
Că adevăru-i chiar tulburător,
Cultura nu-i ajunsă o anexă,
Nici intelectualul servitor.

V-am spus că-i necesară o schimbare
În fapte, cum-necum, dar mult în minţi,
Democraţia voastră în teroare
Nici pe nebuni nu-i face mai cuminţi.

V-am spus că nimănui nu o să placă
Ideea acceptării-n mod tacit,
Că de ajunge ţara prea săracă
N-o să vă fie somnul liniştit.

V-am spus să învăţaţi s-aveţi măsură,
Să-l înţelegeţi dualist pe Marx,
Să vă feriţi de-a crede în cenzură,
Că, în trecut, prin asta mulţi s-au ars.

V-am spus să luaţi mereu, mereu aminte,
La cei ce-i jos, nu doar la cei de sus,
Şi să-ncercaţi mereu s-aveţi în minte
Crucea pe care s-a jertfit Iisus.

V-am spus că nu se iartă dezertarea
Oricâte decoraţii veţi primi,
Dacă pătaţi chiar luptelor onoarea,
Temându-vă de următoarea zi.

V-am spus să nu vorbiţi de-o cucerire
Când îi blamaţi într-una pe poeţi,
Crezând c-aşa opriţi o răzvrătire
Ce ar schimba destinul multor vieţi.

V-am spus să nu pândiţi, zeloşi, din umbră
Să fiţi brigadieri, dar nu briganzi,
Să nu vă-ncredeţi, din pornire sumbră
În aroganţi şi trandavi doctoranzi.

V-am spus, nu spun acum în premieră,
Că de la Rai la Iad e drumul bun,
Că munţii nu au fost crescuţi în seră,
Nu decretaţi minciuna fapt comun.

V-am spus să luaţi aminte, ţineţi minte?
Că nu-i firesc să vreţi să fiţi absurzi,
Să scoateţi arma când vedeţi cuvinte,
Ca să se vadă că sunteţi şi surzi.

V-am spus, nu v-am ascuns, să fiţi cu teamă,
Că nu iau premii cei analfabeţi,
Chiar dacă singuri vă băgaţi în seamă
Atât puteţi şi doar aşa sunteţi.

miercuri, 22 februarie 2017

Partizan conservator

Împart, fără rezerve, pe din două
Tot ce-i numit, generic, un întreg,
Şi, de-i nevoie, chiar și-un bob de rouă
Ca să nu pot, real de e, să-l neg.

Mă recunosc a fi de modă veche,
Iubirii e firesc să-i fiu fidel,
Cred şi-n povești, şi-n suflete pereche,
Şi n-am modernitatea drept model.

Nu agreez ideea de risipă,
Însă nu-mi fac, nicicând, din ea slogan,
Mă bucură trăirea de o clipă,
Dar sunt al veşniciei partizan.

M-am revoltat, punându-mi bariere,
Mi-am adresat chiar mie un protest,
Cerându-mi să nu-mi caut mângâiere
În fapte, ce în tot, sunt simplu gest.

Nu vreau iubiri pentru o noapte, două,
Nu ştiu cum e partida de amor,
Nici nu-nţeleg cum e cu legea nouă,
Fiind, de felul meu, conservator.

Nu stau să fac închipuite liste,
N-am calculat procentele numeric,
Şi nici prin abordări idealiste
Nu mai separ lumina de-ntuneric.

Las, orice-i dat, real să se consume,
Nu-l denumesc şi nu-l etichetez,
Nici nu-l trimit, cu jalba-n par, prin lume,
Iar, la nevoie, mi-l asum prin crez.

Avânt îmi iau din orişice idee,
Scriu poezii cu vag accent romantic,
Pot face, dintr-un gând, o odisee,
Şi mă cam joc, cu-al lui efect semantic.

Mereu împart la doi, dând pe din două
Discuţii despre marile nevoi,
Şi-ajung să cred că tot degeaba plouă,
Doar buruieni răsar şi cresc în noi.

Politică nu fac, nu mă tentează,
Chiar dacă de extreme sunt atras,
Doar viaţa, în întreceri, m-antrenează
Să tot măsor distanţele la pas.

Urc pas cu pas, nu cred în plafonare,
Cum nici nu cred în tot ce e extrem,
Privesc spre stele, însă doar la soare
De-nfrigurare uit să mă mai tem.

Şi nici o luptă nu-i destul de mare
Pentru al lumii trai decent, normal,
Ca să apară-n legi, spre consacrare,
Şansa la fericire, drept real.

marți, 21 februarie 2017

Începutul ca reper

Nici pe Pământ, şi nicidecum în Cer,
Fără-nceput nimic nu se mai poate,
Dar orice început e efemer,
Toate încep prin efemeritate.

Şi e aproape, nu-l putem opri,
Prinde contur prin minime cuvinte,
Fără de veste, fi-va, într-o zi,
Venind cu şansa căii spre-nainte.

Deja presimt idei ce nu-s iluzii,
Presimt firescul clipelor aprinse,
Uitând de lumi şi de-ale lor aluzii,
Întru trăiri de patimi neînvinse.

Veni-voi, de departe, pas cu pas,
Şi n-am să te mai las să stai ascunsă,
Timpul se trece, mult n-a mai ramas,
De-al vieţii vis să fii adânc pătrunsă.

Nu sta îngândurată-n întrebări,
Viaţa-i o joacă, şi mereu aşteaptă
Să-i fii răspuns pornirii spre chemări,
Prin vorbă, prin simţire şi prin faptă.

Mergi înainte, nu spre înapoi,
Nu te opri când ţi-aminteşti de teamă,
La singular când spui firescul noi
Ajungi să fii de viaţă luată-n seamă.

De-ţi iei avânt, un pas de vrei să faci,
Trăi-vei clar o clipă următoare,
Că e firesc o haină să dezbraci
Când simţi căldura mare, tot mai mare.

Toate încep surprinse de mister,
Temându-se de efemeritate,
Dar fără începutul efemer,
Nu ne putem gândi la libertate.

luni, 13 februarie 2017

Clipa lipsă de prejudecată

Sunt mulţi ce-mi spun că-i înspăimântă clipa,
Temându-se de haos şi mister,
Neacceptând că-şi pot trăi risipa,
Într-un model lumesc şi efemer.

Dar cum iubirea nu-i o noţiune,
Şi nici principiu iraţional,
Pot declara, jurând, că, lângă tine,
M-am regăsit şi eu ca un om normal.

Şi-am îndrăznit să fiu o provocare,
Gustând pocalul trupului arzând,
Ca să presimţi că focu-i tare, mare,
Voindu-se-n arsură pătrunzând.

Nu-mi este clar cum arde pasiunea,
Dar sânii tăi sunt jar dogoritor,
Şi, lângă tine, scrum mi-e raţiunea,
Totu-i firesc, a tot doveditor.

Am renunţat la vise-alambicate,
La tot ce-nseamnă muchii de cuţit,
Când tu mi-au spus să gust pe săturate
Chiar şi din miezul fructului oprit.

Respect, în mod tacit, orice cutumă,
Principiul nu-i o vorbă în zadar,
Dar lângă tine viaţa se rezumă
La faptele ce nu îşi au tipar.

Spre stropi de ploaie cu mai multe feţe,
Am evitat de mult să mai privesc,
Trăind această nouă tinereţe,
Nu mă mai mir că totul e firesc.

Nu-s prea decis să cred în ficţiune,
Şi nu admit cuvântul surogat
Doar lângă tine tac, voind a spune,
Că nu mai am nimic de-adăugat.

Povestea noastră nu-i sofisticată,
Se-arată doar a fi de un altfel,
De fapt, lipsind orice prejudecată,
Mereu putem să ne avem model.

luni, 30 ianuarie 2017

Atlantida ca soluție

M-am săturat de toate,
m-am săturat de tot,
De viaţa ce obligă
să-mi tot asum o vină,
Să văd cum lumea vede
un alt şi-un alt complot,
Şi nicidecum dorinţa
de limpede lumină.

Nu-mi mai reneg dorinţa
de-a şti cum e în Cer,
Că pe Pământ tot moare
în fluturi crisalida,
Dar până să se-ntâmple
al tainei vechi mister,
M-am hotărât, iubito,
plecăm în Atlantida.

M-am săturat de sfatul
celor ce nu ne ştiu,
Presimt că este vremea
să fii şi tu regină,
Vreau să trăieşti firescul
cât nu e prea târziu,
Să-ţi regăseşti credinţă
că, totuși, eşti divină.

Luăm cu noi trecutul,
uitând de-acest prezent,
În care nu mai poate
deloc trăi omida,
Mi-asum să-mi spună viaţa
că-i sunt un repetent,
Dar nu-mi schimb hotărârea,
plecăm în Atlantida.

M-am săturat de falsul
atâtor dinastii
Extenuaţi ajuns-am
de promiscuitate,
Trăiesc în dor de lumea
ce-o pun în poezii
Dar ea nicicum nu-mi este
nici casă, nici cetate.

Eu am să-ţi fiu şi rege,
şi confident şi sfetnic,
Iubirea ta ne fi-va
de-a pururea merida,
Uitând de prea grăbita
cădere în vremelnic,
Trăi-vom mult şi bine,
acolo-n Atlantida.

M-am săturat de vorbe
şi de abrevieri,
De tot ce se promite,
lipsit de relevanţă,
De marea-naintare
mereu spre nicăieri
Şi pierderea speranţei
prin marea ignoranţă.

Acum, printre ispite,
o ducem tot mai greu,
Îşi schimbă forma crucea,
dispare şi absida,
Cât mai avem principii
şi banul nu ni-i zeu,
Aici nu ne e locul,
ci doar în Atlantida.

marți, 10 ianuarie 2017

Manifest de om universal

N-am nici un fel de rude la evrei,
Nici nu mă simt prea mult de partea lor,
Stăpânii mei nu sunt mai mult de trei,
Şi ţării mele simt că-i sunt dator.

Nu pot să fiu, la modă, mondial,
Ca-n altă limbă gândul să-mi îngân,
Mă simt, cinstit, un act original,
Trăindu-mi viaţa mea de bun român.

În mine port o bornă de hotar,
La margine de ţară am crescut,
Acolo unde românismu-i clar
Şi, niciodată, nu s-a dat bătut.

Fireşte, nu-s evreu, nu sunt german,
Nu sunt francez, şi nici maghiar sau rus,
Şi nici megaloman american,
Să uit că sunt român nu sunt dispus.

Mai toţi aceştia ne-au vorbit de rău,
Chiar şi prin foc şi spadă ne-u trecut,
Dar fiecare-şi are dreptul său,
Un drept ce-l vreau mereu recunoscut.

Pe cei ce-s anti-neamuri îi detest,
Această ură e un grav concept,
Eu îi iubesc, în formă de protest,
Dar antiromânismul nu-l accept.

Mereu am învățat de la bătrâni,
Şi neuitând de ei, solemn declar,
Că sunt, contrar şovinilor români,
American, şi rus, ba chiar maghiar.

Pe unii dintre ei i-am cunoscut
Trăindu-şi viaţa lor de zi cu zi,
Şi n-a fost greu, în pace, să discut,
Despre ce-am fost, ce suntem, ce vom fi.

Poporul rus mi-a fost şi-mi este drag,
Esenin m-a făcut să înţeleg
C-au fost cu Dumnezeu şi în Gulag
Ca să-şi păstreze spiritul întreg.

Oricât maghiarii m-au dezamăgit,
Trăind cu ei, prieteni am rămas,
În casa lor străin nu m-am simţit,
Prin Petofi, de ei mă simt atras.

Germanilor le port mereu respect,
Eu din rigoarea lor am învăţat
Că onorabil nu-i nici trasu-n piept,
Nici adevăru-n taină nuanţat.

Ca fraţi mi i-am simţit pe scandinavi,
La cehi m-am dus cu dor, de sărbători,
Şi i-am iubit mereu pe iugoslavi,
Ştiindu-i demni şi aprigi luptători.

Din tragedia anticilor greci
Am moştenire dorul de Olimp,
Şi căutarea-mi, prin biblioteci,
A noi dovezi, ce s-au pierdut prin timp.

Dar în esenţă tot român rămân,
Cum toţi ai mei au fost, de mii de ani,
Simţind chiar şi în sânge că îngân
O doină, din Carpaţi şi din Balcani.

Şi-ntr-o mereu aceeaşi limbă cânt
Durerea de-a ne şti mereu furaţi
De câte o bucată de pământ,
Şi, uneori, chiar de români, trădaţi.

Nu pot să fiu mason de grad ocult,
Nu pot să fiu, cumva, indiferent,
Şi să îmi am motive să exult
Când văd dezastrul ţării inerent.

Accept culturi, să-nvăţ nu-mi este greu
De la oricine, ceva ce ni-i bun,
Dar nu ca să devin un fariseu,
Ci, pentru România, un tribun.

Eu nu declar că sunt un patriot,
De ţară însă n-am să mă dezic,
Un altceva să fiu nu ştiu, nu pot,
Trăirea de român să o explic.

Aşa mă simt, şi doar atât rămân,
Nu pot să fiu, cu sila, mondial,
Dar până-n vecii vechilor rămân
Un simplu om, mereu universal.

vineri, 6 ianuarie 2017

Orizont de clipă

Natura-şi face ordine prin minte,
Mizând pe calmul orelor târzii,
Și stând mereu, în gând, cu cele sfinte,
Iarna brodează fin dantelării.

În vremea ei, în care fulgii-n joacă,
Ascund, sub alb, cam tot ce-i de văzut,
Și glazurează brazi cu promoroacă,
Uitările-și iau drum înspre trecut.

A fost un an, altfel, să se sfârșească,
Lăsându-ne ce și-a avut real
Și tot ce-a fost menit să se-mplinească,
Dar s-a oprit simțind al iernii val.

E tot mai albă raza de lumină,
E tot mai alb al clipei orizont,
Esența ei, eternă și divină,
Dă rost coexistenței prin afront.

Se limpezește apa în izvoare,
Nemaivoind să tremure în frig,
Când ochii și-i deschide înspre soare,
Găsindu-și copca un real câștig.

Și-ntregul cer, la rândul lui se zbate,
Să înțeleagă tot ce-i de-nțeles,
Să fugă de cărări întortocheate
Și de al lumii noastre clar regres.

Natura, întru tot, se ordonează,
Își pune adevărul în prim-plan,
Și, prin contururi, sensuri creionează,
Pentru atât cât poate fi un an.

joi, 5 ianuarie 2017

Hoți de lemne

Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu spuneţi,fără noimă,"Ăştia fură!",
Lăsaţi-vă, un timp mărunt, de ură,
De ce-aţi vrea legea "dinte pentru dinte"?

Drumul ne e mereu, mereu, cu teamă,
Chiar şi de-acasă spre pădure,
Că orişicine vede o secure
Gândeşte doar la a pădurii dramă.

Noaptea muţim, vorbim numai în semne,
Şi nu prea avem drumuri pe şosele,
Veşnic uităm că ceru-i plin de stele,
Contează doar să ducem casei lemne.

Ne inventăm tot timpul o minciună
Pentru oricine mersul ni-l întreabă,
Pentru prea multa arătata grabă
Prin nopțile geroase, fără lună.

Nu ne întreabă nimeni ce motive
Ne-au transformat în truditori de noapte,
Dar suntem judecaţi că facem fapte
Ce au urmări extrem de distructive.

Pentru pedepse legile sunt multe,
Şi, pururi, circumstanţe agravante,
Dar în virtutea legii arogante,
Nimeni nu stă o clipă să ne-asculte.

N-avem ce face, că sunt scumpe toate,
Iar munca noastră nu e de valoare,
Când casa-ntreagă-n frigul iernii moare,
Punem în joc şi sfânta libertate.

Tăiem ce-i bun de foc şi pe alese,
Şi doar atât cât e de trebuinţă,
Lemn pentru foc, deci lemn de folosinţă,
Nu pentru bani ori alte interese.

În alte vremuri noi am pus pădurea,
Ne-am îngrijit de ea să crească mare,
Şi ne ştia şi ea pe fiecare,
Nicicând nu am atins-o cu securea.

Mare fiind, mereu ne lua în seamă
Ştia, parcă mereu, ce ne lipseşte,
Şi ne-ajuta să-o ducem omeneşte
N-aveam, ca azi, de ierni atâta teamă.

Vremuri s-au dus, acum e altă vreme,
Pădurea a fost dată-n stăpânire,
Iar noi, suntem o vagă amintire,
Prezenţi în ştiri, ca teme şi probleme.

Legea-i la voi, puterea e a voastră,
Furăm, din când în când, câte-o căruţă,
Frigu-i la fel ca legea, nu ne cruţă,
Cu el însă luptăm în legea noastră.

La drama vieţii nimeni nu gândeşte,
La traiu-n sate nu se ia aminte,
Dar de s-ar scoate dinte pentru dinte
Ar înţelege mulţi ce le lipseşte.

Noi suntem hoţi... Dar vouă ce vă pasă?...
La tot ce facem noi sunteţi atenţi,
Dar voi la voi priviţi indiferenţi,
Vă e destul că staţi închişi în casă.

Nici noi, nici voi, n-avem deloc putere
Ceea ce ştim că-i strâmb să îndreptăm,
Noi însă n-avem cum să exultăm,
Ieşind în stradă pentru o părere.

Cu vrerea voastră face puşcărie,
Tot timpul suntem cea mai bună plată,
Ai unei legi de alţii comandată
Dar şi de voi impusă cu tărie.

Orice va fi, în plină zi, ori noapte,
Cât fi-vom vii, ori de vom fi morminte,
Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu judecaţi greşit aceste fapte.

marți, 3 ianuarie 2017

Printre replici şi acuze

Acum, aici, ştiu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând,
Şi chiar de nu mă vreau în primul rand,
Ştiu cât de-nalt e vârful unui munte.

Mâinile-mi stau unite-n rugăciune,
Dând relevanţă unui gând firesc,
Lăsându-mă să ştiu că-ntineresc
Şi uit de orice mare slăbiciune.

Nicicui, nu văd motive, să-mi cer scuze
Pentru ceva ce este fapt real,
Văzut de ipocriţi ca anormal,
Generator de replici şi acuze.

Trăind ca-n vis, a dragostei poveste,
În suflet redevin adolescent,
Şi nu pot fi, în nici un fel, absent
Din viaţa mea, când vrea să-mi joace feste.

Şi iarăşi simt că a-nflorit iubirea
Pe un lăstar din sufletu-mi boem...
Din el va prinde viaţă alt poem,
Ce-şi va-mplini, cândva, cumva, menirea.