miercuri, 29 martie 2017

Lăsare în bibliotecă

Nu lupt, nu vreau, şi nici nu îmi doresc
Să-mi fac un loc în tagma literară,
Sperând ca-n ochii unora să cresc,
Şi cunoscut să fiu de-ntreaga ţară.

Mă las bibliotecii, mă răzbun
Pe lumea ce se vrea analfabetă
Ce nu ascultă, orişicât îi spun
Că viaţa ei deja e incompletă.

Nu-mi fac iluzii, nici măcar în vis,
Când văd, pe stradă, cum barbar se-njură,
Că oamenii-şi au sufletul deschişi,
Crezând că e nevoie de cultură.

Cartea devine tot mai mult decor,
Obiect banal şi fără folosinţă,
Un moft, un gest cheltuitor,
Fără motiv şi fără trebuinţă.

De mii de ani, ştia un vechi proverb:
Prin carte, omul, parte îşi avea,
Acum e-altfel, şi gândurile-mi fierb,
Şi-mi e cu neputinţă-a nu-ntreba:

Ce vreţi voi oameni, ce vă mai doriţi,
De construţi mereu mini-palate
Dar tot mai greu, în noapte adormiţi
Ştiind că faceţi iar, şi iar, păcate?

Sunteţi, mai tot mereu, nepăsători
La moartea ce-i, mai peste tot, prezentă,
Chiar dacă uneori vă trec fiori,
Ştiind că şi în voi e remanentă.

Nu vă ajunge multul cât de mult,
Oricât de mult ar fi, n-aveţi oprire,
Nici nu vă pasă ce înseamnă cult,
Cultura, pentru voi, e-o-nchipuire.

Unde ajungeţi de vă tot grăbiţi
Să faceţi din neştiinţă nouă ştinţă?
Ce lume nouă vă închipuiţi?
Ce Dumnezeu aveţi, şi ce credinţă?

Ce dracu' vreţi, voi oameni, ce tot vreţi?
Cu ce puteţi înlocui iubirea,
Dacă pictaţi cu stele pe pereţi
Credeţi că vă-mpliniţi cumva menirea?

Eu nu mă pun cu voi, dar mă răzbun
Mă las bibliotecii moştenire,
Căderii lumii nu mă mai opun,
Mă simt deja o vagă amintire.

vineri, 24 martie 2017

Farsă în derivă

Cerul e-n nori şi zarea-ntunecată,
şi o simţim că fierbe uneori,
N-am prea avut-o altfel niciodată,
dar de un timp ne dă prea reci fiori.

Corabia de mult e în derivă
şi ne-aşteptăm să ne zdrobim de stânci,
Marea, în jur, deja-i ostentativă,
şi apele, se simt, tot mai adânci.

Vuieşte vântul bocet de durere,
smulgându-ne măruntele idei,
Sleindu-ne speranţa de putere,
şi deznădejdea vine-n locul ei.

Ne încadrăm cu toate-n agonie,
ca şi consum deja e prea puţin,
Dar mai avem destulă nebunie
cât să credem că alte vremuri vin.

Chiar am scăpat, de multe ori, de moarte,
am reuşit să trecem prin gheţari,
Furtuni ne-au dus, mereu, în larg, departe,
şi-am devenit, nevoii, marinari.

Acum vâslim din greu cu palme goale,
ne-au îngheţat, abia le mai simţim,
Chiar zvâcnetul le este tot mai moale,
şi încotro ne ducem nu mai ştim.

Vântul ne-mpinge pururi înainte,
dar cum n-avem direcţiei reper,
Ne-a mai rămas încrederea-n cuvinte
şi gândul că, păziţi, suntem din Cer.

Deriva nu mai ştim de nu-i prea mare
şi cum se poate s-o mai îndreptăm,
Cât ne va pune viaţa la-ncercare,
cât va mai fi să vrem să rezistăm.

Unii-au murit, alţii-au sărit în apă,
dar nu deriva i-a convis pe toţi,
Ci-ncrederea că astfel poate scapă
de a mai fi conduşi de nişte hoţi.

Iar comandanţii stau, la cald, sub punte,
ne spun, din când în când, să fim uniţi,
Au ei deja destule amănunte
că înspre Rai suntem, real, porniţi.

Dar farsa e de joasă calitate,
sunt bieţi actori, iar noi îi vrem stăpâni,
Şi ni-i dorim a fi de calitate,
chiar dacă ştim că sunt, de fapt, păgâni.

Deriva însă nu-i deloc o farsă,
corabia nu-i altfel decât noi,
Tot încercăm mereu o cale-ntoarsă
şi ne-afundăm, cu totul, în noroi.

vineri, 17 martie 2017

Nimic, niciodată

Nu se sfârşește lupta niciodată,
Nu-s argumente clare-ndeajuns
Ca omul, când conştiinţa-i e-ncărcată
Măcar să-şi afle la-ntrebări răspuns.

Mereu îşi are interesul nume,
Dorind schimbarea-ntregului decor,
Că toţi ne credem început de lume
Şi, cel ca noi, de-a pururi ni-i dator.

Cine-şi dorește sieşi libertate,
Declară totdeauna un război,
Nimeni nu crede că şi-altfel se poate,
Codul genetic n-are sensuri noi.

Distrugătoare-i orice conservare,
Închide porţi atâtor noi idei,
Voind mereu a pune la-ncercare
Pe cei ce pun în ea prea mult temei.

Nu-i nici o bucurie tocmai nouă,
Cum nici un echilibru nu-i perfect,
Ea, ca şi apa bobului de rouă,
Se vrea motiv deşi e doar efect.

Şi orice-ar fi, nimic, până la urmă
Nu va ajunge a se şti deplin,
Că ne-amintim de spiritul de turmă
Oricât ar fi de cinic, de meschin.

Orice schimbare-n sine-i schimbătoare
În mod subtil ca şi în mod real,
Dar şi aşa, nimic nu-i nou sub soare,
Şi valu-i val doar până dă de mal.

Drumu-l privim mereu spre înainte,
Şi-l tot grăbim cu-n aer vinovat,
Dar după doar o curbă ce ne minte,
Ajungem iar de unde am plecat.

Şi cum nimic n-apare dintr-o dată,
Nu-i o-ntâmplare când vreunii pier,
Dezastrul e şi plată şi răspată
În lumea noastră şi, la fel, în Cer.

Cum n-avem încă legi să ne condamne,
Pentru că-n noi se duce crunt război,
Îţi facem ţie, rugăminte, Doamne,
Coboară-te, degrabă, între noi.

joi, 16 martie 2017

Lux de tristețe

Vin din lumea care mă-mpresoară
Şi-mi permit chiar luxul de-a fi trist,
Că e tot mai greu, la noi în ţară,
Să vezi viaţa-n spirit realist.

Chiar dacă, spun unii, se trăieşte,
Şi speranţe încă multe sunt,
Totu-i clar că se părăgineşte
Rămânând un simplu amănunt.

Legi avem, dar prea puţin contează
Pentru cei ce legea lor şi-o fac,
Şi-i apreciat cel ce driblează
Fie că-i deştept ori prostănac.

Mediocrii sunt mereu în faţă,
Mi se pare parcă un blestem,
Că mereu de scaun se agaţă,
Şi mereu fac parte din sistem.

Neguri stau pe noi să ne cuprindă
Şi mă simt că-ncet înebunesc,
Când străinii-ncep să ne pretindă
Să uităm de tot ce-i românesc.

Doamne, fie-ţi milă şi ne-ajută,
Vino şi mai stai şi printre noi,
Că-ţi jurăm, chiar şi cu gura mută,
Noi cu noi nu vom intra-n război.

Dar e greu... e greu din cale-afară,
Parcă toată viaţa-i un complot,
E la fel ca şi odinioară
Într-al vremii timp fanariot.

Viaţa ne-o trăim în derulare,
Tot ce mai avem e din import,
Mă tot simt cuprins de disperare,
Parcă tot poporul este mort.

Rar mai am câte un drum prin ţară,
N-aş mai vrea mai mult că nu rezist,
Văd câte necazuri ne doboară
Şi din trist ajung bolnav de trist.

Mediocrii singuri nu cedează,
Şi de mor, vin alţii-n locul lor,
Pentru ei nimic nu mai contează,
Nici n-au noţiunea de popor.

Niciodată nu am dat cu pietre,
Nici când multe le-am simţit în piept,
Însă când văd focul stins în vetre
Mă întreb ce pot să mai aştept?

joi, 9 martie 2017

Exercițiu de dorință

De-atâtea vreme viaţa e un front,
În care miza, pare-se,-i tăcerea,
Şi-ntunecat e-ntregul orizont
De-atâtea vorbe care nasc durerea...

În clipele pierdute, câte-au fost,
Au fost atâtea întâmplări ciudate,
Mult prea puţine şi-au avut un rost,
De adevăr prea rar argumentate.

Ducem război, absurd şi inutil,
Punându-ne sub semn de întrebare,
De după ziduri ne privim ostil,
Puţin gândind la minima urmare.

Eu nu mai vreau... Îmi cer un armistiţiu,
M-am săturat de mine şi obuze,
Vreau să încerc un minim exerciţiu,
Capitulând în faţa unei muze.

O tot visez, pot chiar să o numesc,
Doar că mai vreau păstra, încă, tăcerea,
Nu vreau s-o pierd, pierzând să sărăcesc,
După război atât îmi e averea.

Gândul spre ea mi-l duc când îmi e dor,
Când văd atâtea suflete rănite,
Când minţile stau gata de omor
Şi vieţi mult prea devreme obosite.

Îi spun şi-mi spune că suntem damnaţi,
Că separaţi n-avem nici o scăpare,
Şi-am fi, mai mult ca sigur, condamnaţi,
De pseudo-instanțe militare.

Tac şi tot tac, şi ţin de toate cont,
Îmi duc înspre tăcere amintirea,
Că muza-mi e totuna cu iubirea
Şi vieţii ea îmi este orizont.

vineri, 3 martie 2017

Spuse mereu spuse

Nu m-am ascuns, v-am spus să luaţi în seamă,
Când mă priviţi mereu de sus în jos,
Să fiţi cu-ngrijorare şi cu teamă,
Pot deveni un ins periculos.

V-am spus că vremea nu e simplă, ci complexă,
Că adevăru-i chiar tulburător,
Cultura nu-i ajunsă o anexă,
Nici intelectualul servitor.

V-am spus că-i necesară o schimbare
În fapte, cum-necum, dar mult în minţi,
Democraţia voastră în teroare
Nici pe nebuni nu-i face mai cuminţi.

V-am spus că nimănui nu o să placă
Ideea acceptării-n mod tacit,
Că de ajunge ţara prea săracă
N-o să vă fie somnul liniştit.

V-am spus să învăţaţi s-aveţi măsură,
Să-l înţelegeţi dualist pe Marx,
Să vă feriţi de-a crede în cenzură,
Că, în trecut, prin asta mulţi s-au ars.

V-am spus să luaţi mereu, mereu aminte,
La cei ce-i jos, nu doar la cei de sus,
Şi să-ncercaţi mereu s-aveţi în minte
Crucea pe care s-a jertfit Iisus.

V-am spus că nu se iartă dezertarea
Oricâte decoraţii veţi primi,
Dacă pătaţi chiar luptelor onoarea,
Temându-vă de următoarea zi.

V-am spus să nu vorbiţi de-o cucerire
Când îi blamaţi într-una pe poeţi,
Crezând c-aşa opriţi o răzvrătire
Ce ar schimba destinul multor vieţi.

V-am spus să nu pândiţi, zeloşi, din umbră
Să fiţi brigadieri, dar nu briganzi,
Să nu vă-ncredeţi, din pornire sumbră
În aroganţi şi trandavi doctoranzi.

V-am spus, nu spun acum în premieră,
Că de la Rai la Iad e drumul bun,
Că munţii nu au fost crescuţi în seră,
Nu decretaţi minciuna fapt comun.

V-am spus să luaţi aminte, ţineţi minte?
Că nu-i firesc să vreţi să fiţi absurzi,
Să scoateţi arma când vedeţi cuvinte,
Ca să se vadă că sunteţi şi surzi.

V-am spus, nu v-am ascuns, să fiţi cu teamă,
Că nu iau premii cei analfabeţi,
Chiar dacă singuri vă băgaţi în seamă
Atât puteţi şi doar aşa sunteţi.