m-am săturat de tot,
De viaţa ce obligă
să-mi tot asum o vină,
Să văd cum lumea vede
un alt şi-un alt complot,
Şi nicidecum dorinţa
de limpede lumină.
Nu-mi mai reneg dorinţa
de-a şti cum e în Cer,
Că pe Pământ tot moare
în fluturi crisalida,
Dar până să se-ntâmple
al tainei vechi mister,
M-am hotărât, iubito,
plecăm în Atlantida.
M-am săturat de sfatul
celor ce nu ne ştiu,
Presimt că este vremea
să fii şi tu regină,
Vreau să trăieşti firescul
cât nu e prea târziu,
Să-ţi regăseşti credinţă
că, totuși, eşti divină.
Luăm cu noi trecutul,
uitând de-acest prezent,
În care nu mai poate
deloc trăi omida,
Mi-asum să-mi spună viaţa
că-i sunt un repetent,
Dar nu-mi schimb hotărârea,
plecăm în Atlantida.
M-am săturat de falsul
atâtor dinastii
Extenuaţi ajuns-am
de promiscuitate,
Trăiesc în dor de lumea
ce-o pun în poezii
Dar ea nicicum nu-mi este
nici casă, nici cetate.
Eu am să-ţi fiu şi rege,
şi confident şi sfetnic,
Iubirea ta ne fi-va
de-a pururea merida,
Uitând de prea grăbita
cădere în vremelnic,
Trăi-vom mult şi bine,
acolo-n Atlantida.
M-am săturat de vorbe
şi de abrevieri,
De tot ce se promite,
lipsit de relevanţă,
De marea-naintare
mereu spre nicăieri
Şi pierderea speranţei
prin marea ignoranţă.
Acum, printre ispite,
o ducem tot mai greu,
Îşi schimbă forma crucea,
dispare şi absida,
Cât mai avem principii
şi banul nu ni-i zeu,
Aici nu ne e locul,
ci doar în Atlantida.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu