Nu lupt, nu vreau, şi nici nu îmi doresc
Să-mi fac un loc în tagma literară,
Sperând ca-n ochii unora să cresc,
Şi cunoscut să fiu de-ntreaga ţară.
Mă las bibliotecii, mă răzbun
Pe lumea ce se vrea analfabetă
Ce nu ascultă, orişicât îi spun
Că viaţa ei deja e incompletă.
Nu-mi fac iluzii, nici măcar în vis,
Când văd, pe stradă, cum barbar se-njură,
Că oamenii-şi au sufletul deschişi,
Crezând că e nevoie de cultură.
Cartea devine tot mai mult decor,
Obiect banal şi fără folosinţă,
Un moft, un gest cheltuitor,
Fără motiv şi fără trebuinţă.
De mii de ani, ştia un vechi proverb:
Prin carte, omul, parte îşi avea,
Acum e-altfel, şi gândurile-mi fierb,
Şi-mi e cu neputinţă-a nu-ntreba:
Ce vreţi voi oameni, ce vă mai doriţi,
De construţi mereu mini-palate
Dar tot mai greu, în noapte adormiţi
Ştiind că faceţi iar, şi iar, păcate?
Sunteţi, mai tot mereu, nepăsători
La moartea ce-i, mai peste tot, prezentă,
Chiar dacă uneori vă trec fiori,
Ştiind că şi în voi e remanentă.
Nu vă ajunge multul cât de mult,
Oricât de mult ar fi, n-aveţi oprire,
Nici nu vă pasă ce înseamnă cult,
Cultura, pentru voi, e-o-nchipuire.
Unde ajungeţi de vă tot grăbiţi
Să faceţi din neştiinţă nouă ştinţă?
Ce lume nouă vă închipuiţi?
Ce Dumnezeu aveţi, şi ce credinţă?
Ce dracu' vreţi, voi oameni, ce tot vreţi?
Cu ce puteţi înlocui iubirea,
Dacă pictaţi cu stele pe pereţi
Credeţi că vă-mpliniţi cumva menirea?
Eu nu mă pun cu voi, dar mă răzbun
Mă las bibliotecii moştenire,
Căderii lumii nu mă mai opun,
Mă simt deja o vagă amintire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu