Manifest de om universal

N-am nici un fel de rude la evrei,
Nici nu mă simt prea mult de partea lor,
Stăpânii mei nu sunt mai mult de trei,
Şi ţării mele simt că-i sunt dator.

Nu pot să fiu, la modă, mondial,
Ca-n altă limbă gândul să-mi îngân,
Mă simt, cinstit, un act original,
Trăindu-mi viaţa mea de bun român.

În mine port o bornă de hotar,
La margine de ţară am crescut,
Acolo unde românismu-i clar
Şi, niciodată, nu s-a dat bătut.

Fireşte, nu-s evreu, nu sunt german,
Nu sunt francez, şi nici maghiar sau rus,
Şi nici megaloman american,
Să uit că sunt român nu sunt dispus.

Mai toţi aceştia ne-au vorbit de rău,
Chiar şi prin foc şi spadă ne-u trecut,
Dar fiecare-şi are dreptul său,
Un drept ce-l vreau mereu recunoscut.

Pe cei ce-s anti-neamuri îi detest,
Această ură e un grav concept,
Eu îi iubesc, în formă de protest,
Dar antiromânismul nu-l accept.

Mereu am învățat de la bătrâni,
Şi neuitând de ei, solemn declar,
Că sunt, contrar şovinilor români,
American, şi rus, ba chiar maghiar.

Pe unii dintre ei i-am cunoscut
Trăindu-şi viaţa lor de zi cu zi,
Şi n-a fost greu, în pace, să discut,
Despre ce-am fost, ce suntem, ce vom fi.

Poporul rus mi-a fost şi-mi este drag,
Esenin m-a făcut să înţeleg
C-au fost cu Dumnezeu şi în Gulag
Ca să-şi păstreze spiritul întreg.

Oricât maghiarii m-au dezamăgit,
Trăind cu ei, prieteni am rămas,
În casa lor străin nu m-am simţit,
Prin Petofi, de ei mă simt atras.

Germanilor le port mereu respect,
Eu din rigoarea lor am învăţat
Că onorabil nu-i nici trasu-n piept,
Nici adevăru-n taină nuanţat.

Ca fraţi mi i-am simţit pe scandinavi,
La cehi m-am dus cu dor, de sărbători,
Şi i-am iubit mereu pe iugoslavi,
Ştiindu-i demni şi aprigi luptători.

Din tragedia anticilor greci
Am moştenire dorul de Olimp,
Şi căutarea-mi, prin biblioteci,
A noi dovezi, ce s-au pierdut prin timp.

Dar în esenţă tot român rămân,
Cum toţi ai mei au fost, de mii de ani,
Simţind chiar şi în sânge că îngân
O doină, din Carpaţi şi din Balcani.

Şi-ntr-o mereu aceeaşi limbă cânt
Durerea de-a ne şti mereu furaţi
De câte o bucată de pământ,
Şi, uneori, chiar de români, trădaţi.

Nu pot să fiu mason de grad ocult,
Nu pot să fiu, cumva, indiferent,
Şi să îmi am motive să exult
Când văd dezastrul ţării inerent.

Accept culturi, să-nvăţ nu-mi este greu
De la oricine, ceva ce ni-i bun,
Dar nu ca să devin un fariseu,
Ci, pentru România, un tribun.

Eu nu declar că sunt un patriot,
De ţară însă n-am să mă dezic,
Un altceva să fiu nu ştiu, nu pot,
Trăirea de român să o explic.

Aşa mă simt, şi doar atât rămân,
Nu pot să fiu, cu sila, mondial,
Dar până-n vecii vechilor rămân
Un simplu om, mereu universal.