marți, 29 august 2017

Iertarea prudențială

De sus în jos prudenţa face semne,
Se simte peste tot, se vede-n tot,
Întâmplător, sunt mulți ce vor să-ndemne
Omul de rând s-ajungă idiot.

Pământu-i românesc... dar cui îi pasă,
Câţi sunt cei fericiţi că sunt români?
Ne vin străinii şi ne intră-n casă
Şi, legi, îi fac, chiar nefiresc, stăpâni.

De parcă totul este nou sub soare
Şi rânduiala vieţii-i ceva nou,
Dreptatea e trimisă la-nchisoare,
Uitată doar prin umbre de ecou.

În ţară-i iar durere mare, jale,
Fardată cu idei de zile mari,
Că nu mai curg nici apele la vale
De teama neciopliților flecari.

Nu se mai vrea văzută umilinţa
Ce ne-o impun prea marii democraţi,
Când ne îndeamnă să ne dăm silinţa
De-a ne simți călăii rude, frați...

Ne vor acum să ne cerem iertare
Că ne-amintim de ceea ce a fost,
De cei veniţi cu hoardele barbare
Şi nu ne-am vrut impus al fugii rost...

Ni-s morţii de la Ip doar amintire,
Dacă vorbim de ei suntem certaţi,
Ba chiar suntem trimişi, cu nesimţire,
Pe lista celor proşti, necugetaţi.

Eroii noştrii nu mai au morminte,
Şi am uitat de toţi, nici nu-i mai ştim,
Însă avem grămada de cuvinte
Când e, vreun străin, să preamărim.

De mercenari n-avem de rău a spune,
Că ei ne sunt acum viteji eroi,
De parcă ei n-au altă opţiune
Şi luptă în războaie pentru noi.

Istoria, prin cărţi, deja-i defunctă,
Şi îngropată-n Trăznea şi Moisei,
Iar ce-a rămas din ea e prea disjunctă,
De parcă-am fi urmaşi de mari mişei.

Ne pun din nou a scrie şi rescrie,
Atenţi la sensul simplului cuvânt,
Istorie, ba chiar şi geografie,
Ca nu cumva să vrem mai mult pământ.

Tot de prin cărţi s-a scos şi Mioriţa,
L-au pus la zid, din nou, pe Mareşal,
De prin picturi dispare cobiliţa,
Şi chiar, din hărţi, o parte din Ardeal.

Când se făceau lui Stalin temenele,
Se spune că eram conduşi de laşi,
Azi însă-l pun pe Iancu-ntre zăbrele
Cei ce se ştiu, celor de-atunci, urmaşi.

La noi se bat ideile în cuie
Ne obligăm să nici nu pomenim
Că Horty are-n ţara lui statuie,
Şi, prin tăcere, crimele-i cinstim.

Mereu suntem sub monitorizare,
Ca să-nvăţăm să ne lăsăm prostiţi,
Dând unor retardaţi, deplin, crezare,
Chiar dacă ştim că suntem doar minţiţi.

Decretul de-a fi ţară-n amnezie,
E vechi, dar este azi reînnoit,
Ca şi urgenţă care să ne-mbie
A ne lăsa pământul părăsit.

Am vrut mereu o viaţă-n libertate,
Că-i moştenirea noastră, de la daci,
Dar tot trădaţi de rânduieli strâmbate
Am tot ajuns, nu liberi, ci săraci.

Şi-am tot făcut, pentru export, de toate,
Sperând că vindem bine, în câştig,
Acasă am trăit din surogate,
Ba chiar fără lumină şi în frig.

De-a fost sau nu a fost a noastră vina,
În ochii lumii nu a prea contat,
Ne arătau, că-n alte ţări, vitrina
E semn că tot poporul e bogat.

Mai marii noştri ne-au ucis credinţa,
De dragul unui ban, al lor, în plus,
Şi-am importat, plătind-o, neputinţa,
Ochii uitând să-i ridicăm şi-n sus.

Cei tineri azi sunt buni doar de tăgadă,
Şi parcă-s dirijaţi de venetici,
Nimic, din ce-i de-aici, nu vor să vadă,
Făcându-se, cu voie, cozi de bici.

Trăim cu ştiri mânjite-n repezeală
Şi răsucite doar pe calapod,
De-o tagmă ce, cu mare socoteală
Ne duce, ca popor, pe eşafod.

Doamna de fier, ori domnul plin de minte,
Pe dedesubt de legi, ne fac ei legi,
Călcând peste cadavre şi morminte,
Ca noi, tăcând, să-i credem zei şi regi.
Suntem seduşi de lupte inutile,
Că am ajuns să ne trădăm pe noi,
Privim prin ochelari fără lentile
Şi facem, din nimicuri, tărăboi.

Seduşi suntem şi de absurda frică
De-a nu avea cu alţii țel comun,
De-al supăra pe cel ce ne explică
Patriotismismul nou şi oportun.

Prudenţa e, din nou, fără măsură
De parcă mai e ceva de pierdut,
Şi prinde prin consensuri anvergură,
Numită chiar cu titluri de-mprumut.

Unii ne spun că ea-i o primă lege
A lumii ce trăieşte democrat,
Fiind cea care-mparte, nu alege,
Şi calea ei e bună de urmat.

Ca să le fim pe plac, voim iertare
De la călăi şi strâmbi judecători,
De la mai tot ce spus e că e mare,
Ori cei înspre desfrâu convingători.

Suntem dispuşi la orice decădere,
Şi la cedări prea pline de absurd,
De-a ne lipsi de orişice părere,
De a ne da, ca stat, şi mut, şi surd.

Suntem în stare să iertăm hoţia,
Dar mai ales hoţia de acum,
Sau chiar să vindem toată România
Sau foc să-i dăm, să fie, toată, scrum.

Mai este, oare, ceva de mirare?
Mai este, oare, ceva de făcut?
Iertarea ni-i cerută ca uitare?
Uita-vom tot ce ne mai e ştiut?

duminică, 27 august 2017

Hoinara căutare

Sunt hoinarul ce-şi caută casă
Printre locuri ce case au fost,
Şi puţin de găsesc, îmi mai pasă,
Îmi e visul firesc adăpost.

Încă umblu şi nu ştiu pe unde
Voi avea un motiv de popas,
Că doar umbra de arşiţi m-ascunde
Şi nici ea, nu ştiu cât, a rămas.

Bat la porţi ce mereu sunt închise,
Însă încă răbdare mai am,
Şi mă-ncred cu tărie în vise,
Nu-mi e teamă, de-al unora, blam.

Astăzi n-am nici ce pune pe masă,
De-aş avea unde masa s-o pun,
Dar tot cred că mi-e viaţa frumoasă
Şi doar ei, prin efect, mă supun.

Am motive să merg înainte,
Să nu fiu, nicidecum, obosit,
Învăţând să pun preţ pe cuvinte,
Acceptând că-şi au sensul menit.

Toamna-mi vine, îmi bate la uşă,
Din orgoliu, ar vrea să-i deschid,
Chiar îmi spune, că pot, în cenuşă,
Amintiri de trăiri să-mi închid.

Nu-i convine, şi n-o iau în seamă,
Nici n-am timp s-a ascult, să-i vorbesc,
Căutări, înspre drumuri mă cheamă,
Casă-mi caut şi nu îmi găsesc.

Ştiu că iarna, pe drumuri, m-aşteaptă,
Cu ninsori, și cu ger, va veni,
Înspre ea, zi de zi, urc o treaptă,
Ca să ştiu că o pot întâlni.

Sunt pe drumuri şi caut o casă,
Ca să-mi fie, cu dor, adăpost,
Cât de mult am s-o caut nu-mi pasă,
Căutarea în sine-i un rost.

sâmbătă, 26 august 2017

Paranteze între ipoteze

Între cumva devreme şi târziu,
De veşnicii nu vreau să fac risipă,
Nici să-mi rezum iubirea la o clipă
Mimând că vreau, că pot, sau chiar că ştiu...

Cunosc prea bine graniţa de jos
A lumii, pusă între paranteze,
Şi nu plec de la false ipoteze
Când mă închin realului frumos.

Cu manieri de gând prescris amabil
Nu declanşez idei de pasiune
Vorbind de o posibilă minune,
Scuzându-mă meschin, impardonabil.

Urma-mi semnez, e chiar autograf,
Ferind-o de prefaceri ori minciună,
Motiv de a stârni în jur furtună
În cei ce-şi cred gândirea poligraf.

Aşa nici nu m-ascund, nicicând, că vreau,
Clipa s-o ştiu cu totul împlinită,
Şi să se vrea de alta-nlocuită,
Când cumpenei de drum străjer îi stau.

De fac altfel, altfel decât sunt eu,
De mă cobor, prin lipsa de voinţă,
Într-a minciunii mare neputinţă,
Vieţii îmi cer verdictul cel mai greu.

vineri, 18 august 2017

Retorice nelămuriri

Ce simte oare mama care ştie
Că fiica ei o viaţă s-a vândut,
Pentru a ei meschină bucurie,
Ca ea să aibă tot ce n-a avut?

Seara când stă în zisa-i rugăciune,
Gândeşte, oare, la martirii sfinţi,
Şi, despre ea, le poate oare spune,
Că asta a-nvăţat de la părinţi?

Lumea de azi, se ştie, e nebună,
Constat, întreb, nu ştiu ce să mai cred,
Când văd rudenii care se-mpreună
Urlând că în tradiţii se încred.

Însă când văd că vorba se tot plimbă
Făcându-şi din plăcere drept reper,
Tradiţia, mi-e clar că se preschimbă,
Cei mai absurzi schimbarea ei o cer.

În ce simţiri trăieşte acea mamă
Ce-a vrut sub preş gunoiul adunat,
Minţindu-se că nimeni nu ia-n seamă
Decât ce spune ea că-i trai curat?

Când vede că mai trece altă noapte,
Ce adevăr îşi are înţeles,
Dacă mereu se jură că, în fapte,
Doar binele, de-a pururi, l-a ales?

De când ştiută-i lumea a fi lume,
S-au tot găsit nebuni să-i pună foc,
Sau pe copii în faşă să-i sugrume
Găsind că viaţa e un fel de joc.

Că au urmaşi, nu-i loc de îndoială,
Dar niciodată n-am avut în gând,
O mamă ce se vrea chiar specială
Desfrâul fiicei sale susţinând.

Cum oare-şi vrea respect de mamă
Văzând în jur pustiul de noroi
Singurătate, sărăcie, teamă,
Şi deznădejdea marilor nevoi?

Ochii-i spre cer sunt semn de pocăinţă,
Sau um blestem că nu îi e pe plac
Că cei din juru-i caută-n credinţă
Motiv trăirii să-şi găsească leac?

Timpul se duce, trece şi tot trece,
Faptele-şi au, mereu, alte urmări,
Se trag, din nou, beţii cu apă rece
Prin tainice iatace şi cămări.

Orice, ştiam că-i dat ca să se poată,
Dar niciodată răul cel mai rău,
Ca să se-arate-o mamă împăcată
Ştiindu-şi decăzut copilul său...

sâmbătă, 12 august 2017

Între risipă și risc

Viața-i un risc, eu știu, şi mi-l asum,
Sunt sinonim cu ea, nu stau cu teamă,
Însă când simt dorinţa ta că mă tot cheamă,
Mă vreau trăi acum şi nu postum.

Timpul, se pare, e cumva năuc,
Se vrea când înapoi, când înainte,
L-am prins, de multe ori, că ne mai minte,
Îţi spune că, prin gânduri, îl seduc.

E-adevărat, eu uit mereu de el,
De ani trecuţi mereu îmi aminteşte,
Şi uneori mă-ndeamnă, mă zoreşte
Să-i fiu supus, numindu-mă rebel.

Dar şi iubirea e un risc, şi ştii
Că sunt flămând şi noaptea nu-i chiar lungă,
Nu cred că va putea să ne ajungă,
N-ai cum să vrei cuminte să mai fii.

Mă simt cuprins de tine mai de mult,
Din vis te ştiu în fapte-a-mi fi pereche,
Suntem cei mai moderni din moda veche,
Nopţi ne riscăm, trăindu-le-n tumult.

Ai vrea în braţe veşnic să te ţin,
Iar noaptea să se-nceapă la amiază
Ca-mpreunarea să se ştie trează
Când zorii zilei semne dau că vin.

Mereu riscăm, riscând putem iubi
O viaţă-ntreagă sau măcar o clipă,
Vegheaţi de risc, firesc putem trăi,
Rostul de om, ferindu-l de risipă.

marți, 18 iulie 2017

Mirare cu nerăbdare

Cât de frumoasă eşti... nu îţi mai spun
Şi nu-ţi mai spun că vis mereu îmi eşti,
Să tac puterea toată mi-o adun,
Dar tot aştept s-aud, de tine, veşti!

În aşteptare gândul greu îmi las,
Mi-l chiar oblig să fie răbdător,
Chiar dacă el mi-arată înspre ceas
Spunându-mi că de timp sunt pierzător.

Mi te aduce clipa unui vis
În omeneşti, nerăbdătoare, fapte
Şi tot mai greu mi-e să îţi spun concis
Că zi întreagă mi-e un miez de noapte.

Nu doar când vreau, privirile-mi găsesc
În căutarea ta, mustind dorinţe,
Pline de tot firescul omenesc
Şi de speranţa marii biruințe.

Eu nu-ţi mai spun, dar nici nu ţin ascuns
Că mi te-arăţi când noaptea e senină
Într-un înalt, ce greu e de pătruns,
Cu trupu-ţi îmbrăcat doar de lumină.

Haina-ţi lumească eu o văd cu greu,
De-aceea-ţi spun că eşti aşa frumoasă,
Că, toată goală, eşti în gândul meu,
Şi gândul doar în voia ta se lasă.

Nu prea mă vreau în stare să descriu
De ce te văd a fi ca o minune,
Îmi e de-ajuns să cred într-un târziu
Ce-l vom trăi răpiţi de pasiune.

Departe eşti, însă mi-e greu să tac,
De multe ori rămân ca o mirare,
Cuvinte n-am şi nu ştiu ce să fac,
Că nu mai am, în nici un fel, răbdare.

luni, 17 iulie 2017

Neliniște de vers

În vers îţi spun că eşti aşa frumoasă...
Aşa îmi este mai uşor să-ţi spun,
Să tac... nu pot, ceva nu mă mai lasă,
Şi caut către tine drumul bun...

Nu mă ascund... ades îmi duc privirea
Spre chipul tău ce-l am ştiut din vis,
Luându-mă la ceartă cu simţirea
Ce-mi vrea, fără oprire, drum deschis.

Iar trupul tău, ascuns de vrea să fie
Nu-şi are cum să-şi aibă, cumva, loc
Să nu mi se arate, noaptea, mie,
Cuprins de al dorinţei, mare, foc.

În vers îţi spun şi nu îmi caut scuze,
Aproape eşti chiar tu un mare vers,
Cuvintele mi se opresc pe buze,
Privind al vieţii tale univers.

Cuvintele-ţi se văd în grabă scrise,
Păstrând uşoare urme de-ndoieli,
Dar, în esenţe, totuşi, circumscrise
Fugii de mari şi crase târguieli.

Eu tot păstrez, chiar şi aşa, tăcerea,
Nu judec, nici nu vreau să mă gândesc
La clipa când, uitând ce e durerea,
Trăi-vei, iar, firescul omenesc.

În vers îţi spun puține ori mai multe,
Mai mult sau mai puţin esenţial,
Multe idei le las a fi oculte,
Deşi tot vin ca valul înspre mal.

Şi val mă simt, ce înspre tine vine,
Lăsându-se, în mal intrând, topit...
Îţi spun prin vers... Nu mă mai pot abţine,
Tăcând, deja, mă simt neliniştit.