Tăcere de respiro

Când nu mai spun nimic, mi-adun tăcerea
Din risipirea timpului trecut,
Ştiut fiind că râsu-mi e durerea
Prea multelor idei ce s-au pierdut.

Deja în jur văd ziduri de ruine,
Văd cum în gol, rapid se prăbuşesc...
Prea multe ştiu, ştiu astfel ce-i cu mine,
Ştiu ce-am greşit şi cum, din nou, greşesc.

Multe-s mereu cele ce-mi vin în minte,
Aşa cum s-au lăsat firesc a fi,
De nu mai pot găsi uşor cuvinte
Să pot, de ele, în prezent, vorbi.

Dar toate stau, fiind, în rânduire,
Fiind ca şi măsura unui şir
Care se vrea şi simplă amintire
Dar şi visării tainic elixir.

Îmi las tăcerii gândul care-n grabă
Pune mereu realităţi în joc,
Şi nici de voie-şi are nu mă-ntreabă,
Nici dacă jocu-i nu mă arde-n foc.

Îmi tot adună roi de amănunte,
Multe trăiri din umbletu-mi ce-a fost,
Multe din cele, ce, fiind mărunte,
Păreau fără de sens, fără de rost.

Respiro-mi iau o clipă de tăcere,
Şi nu mai vreau să spun nici un cuvânt,
Mă las de gândul de a-i da putere,
Îl rog să-nveţe a se da înfrânt.

Învăţ aşa să am, mai mult, răbdare,
Şi să ajung cu mine să mă-mpac,
Convins că viaţa pare o-ntâmplare
Şi numai ea îşi este, sieşi, leac.

Clipa lipsă de prejudecată

Sunt mulţi ce-mi spun că-i înspăimântă clipa,
Temându-se de haos şi mister,
Neacceptând că-şi pot trăi risipa,
Într-un model lumesc şi efemer.

Dar cum iubirea nu-i o noţiune,
Şi nici principiu iraţional,
Pot declara, jurând, că, lângă tine,
M-am regăsit şi eu ca un om normal.

Şi-am îndrăznit să fiu o provocare,
Gustând pocalul trupului arzând,
Ca să presimţi că focu-i tare, mare,
Voindu-se-n arsură pătrunzând.

Nu-mi este clar cum arde pasiunea,
Dar sânii tăi sunt jar dogoritor,
Şi, lângă tine, scrum mi-e raţiunea,
Totu-i firesc, a tot doveditor.

Am renunţat la vise-alambicate,
La tot ce-nseamnă muchii de cuţit,
Când tu mi-au spus să gust pe săturate
Chiar şi din miezul fructului oprit.

Respect, în mod tacit, orice cutumă,
Principiul nu-i o vorbă în zadar,
Dar lângă tine viaţa se rezumă
La faptele ce nu îşi au tipar.

Spre stropi de ploaie cu mai multe feţe,
Am evitat de mult să mai privesc,
Trăind această nouă tinereţe,
Nu mă mai mir că totul e firesc.

Nu-s prea decis să cred în ficţiune,
Şi nu admit cuvântul surogat
Doar lângă tine tac, voind a spune,
Că nu mai am nimic de-adăugat.

Povestea noastră nu-i sofisticată,
Se-arată doar a fi de un altfel,
De fapt, lipsind orice prejudecată,
Mereu putem să ne avem model.

Ani peste ani

Atâţia ani ni-s azi, deja, trecut,
Ne sunt însemn de luptă şi de viaţă,
Şi definesc un ultim început,
Prin nori de fum şi valuri, mari, de ceaţă.

O întâmplare simplă... nici un semn
Nu se putea găsi ca dând de veste
Fireştilor porniri ce-au fost îndemn
Redefinirii vieţii prin poveste.

Un ideal lumesc... prezis motiv,
Învolburat de sensuri absolute,
Şi-a luat puteri din rostul instinctiv
Spre fapte de altfel, necunoscute.

Doar tu şi eu, şi nimeni împrejur,
Nişte idei în miez prelung de noapte,
Au pus accent pe forma de contur
Ducându-ne, din aşteptări, în fapte.

Şi după noapte-a fost întâia zi
Când trupu-ţi se lăsa a fi-n lumină,
Ştiind deja ce timp se va sfârşi,
Ştiind deja ce vremuri or să vină.

Iar vremea a venit, grăbită-ncet,
Cum am fi vrut sau n-am fi vrut să fie,
Punându-ne însemn pe un tapet,
Pătat uşor de-a lumii amnezie.

Acum sunt ani trecuţi, şi nu-s puţini,
Şi ani destui se văd spre înainte,
Pierduţi de rădăcini, vom fi tulpini
Când fi-vom, pentru mulţi, luări aminte.

Permanentul act

Ni se fac iar acte, într-un alt format,
Noi sunt celelalte, nu au expirat,
Că, spun unii, astăzi, încă nu-i destul,
Omul, de secrete, încă nu-i sătul.

Nu mai pot pricepe ce și cum ne vor,
Care-i adevărul falsului decor,
În tăcere însă nu pot sta ascuns,
Clare argumente am ca și răspuns.

Nu-mi trebuie acte, actul sunt chiar eu,
Și nume de țară prin mine-s mereu,
Sub trăznet, sub viscol, nu mă tem să stau,
Cu-ale vieții gânduri, mai mereu mă iau.

Dacă ţara-i mare sufletul mi-e foc
Dar de foc ia ţara, nu stau, nu mă joc,
Nu mi-e noaptea, noapte, ziua nu mi-i zi,
Când știu că vor alții, a ne cotropi.

Zece vieți, într-una, pot oricând să am,
De se face luptă, să lupt pentru neam,
Eu sunt om al ţării, asta-i ţara mea,
Moarte îmi voi cere dacă moartea-mi vrea.

Sunt urmaș al luptei, pot fi luptător,
Dacă e nevoie, pentru țară mor,
Dar nu plec din ţară chiar de-s oropsit,
M-aș simți, oriunde, singur, părăsit.

De sub vechea brazdă răsare un bob,
Eu sunt eu şi, veşnic, al ţărânii rob,
Eu sunt paşaportul, unic formular,
Și dovadă certă, dacă-i necesar.

Motiv pe muchii de cuțit

Acum, când viaţa mi-i pe muchii de cuţit
Şi rana-i sângerândă şi arsură,
Îmi dă fiori un gând ce, risipit,
Nu-şi are-n plan real nici o măsură.
Se face tot mai greu, fiind tăcut,
Se-ncurcă, fără sens, în amănunte,
Îşi caută motive în trecut,
Râzând mereu de tâmplele-mi cărunte.

Nu-şi află loc, şi nici nu stă pe loc,
E încurcat şi-l simt că mă încurcă,
Mă ard şi eu când el se face foc
Şi întristarea lui îmi dă de furcă.
Îmi tot preschimbă visul în coşmar,
Luând cu el a nopţilor odihnă
Voind să mă convingă că-n zadar
Vreau zbuciumul să îl prefac în tihnă.

În vis mi se arată cu motiv,
Prezis fiind de clara-i viziune,
Concretizându-şi rostul instinctiv
Ţintind, fireasca-i intromisiune.
În viitor îi este totul clar
Şi-n viitor, nepăsător m-aruncă,
Făcându-mă să cred că în zadar
Cu mine am, acum, prea mult, de muncă.

Acolo nu mai caut, dar găsesc,
Răspuns la o continuă-ntrebare
Ce, repetând-o încă, obosesc,
Din labirintul ei nu am scăpare.
Şi, de altfel, e singurul răspuns,
Mai multe n-au nici un motiv să fie,
E concludent, e chiar îndeajuns,
Şi mult mai vechi decât o veşnicie.

Chiar pe muchii de cuţit,

Din trecutu-mi risipit,

Se aprind şi ard în foc,

Întrebări ce nu au loc,

Cu, sau fără de motiv,

Prin concretul instinctiv,

Mi te am, mi te găsesc,

Mi-eşti mereu motiv firesc...

Cuvânt de rodnicie

Mă simt îngreunat, pe zi ce trece,
De tot ce se-nţelege prin cuvânt,
Când pare-a fi un viscol crud şi rece
Sau adierea unui palid vânt.

Eu îl rostesc dar nu ştiu ce pot face
Să se arate, mai mereu, simplist,
Uitând să fie aprig şi tenace,
Uitând că plânsul rar nu este trist.

Pasul mi-e mic oricât mă vreau, cu grabă,
Să merg pe drumul care-mi e al meu,
Îmi tot găsesc alt rost, de altă treabă,
Şi alt motiv spre fugă de rateu.

Din două vorbe una îmi prezice
Iar alta-mi e, spre fapte, clar îndemn,
Cea care vine încă să-mi explice
Că timpul e, în trecere, doar demn.

Mă-ntrec cu el şi-l las să mă întreacă,
Ştiind că nu am cale spre-napoi,
Dar tot încerc să scot din piatră seacă
Apă curată şi idei mai noi.

Pusul pe jar deloc nu mă încântă,
Chiar dacă n-am de ce să fug de foc,
O suferinţă este faptă sfântă
Mijlocitoare cale spre noroc.

Dar simt mereu o mare greutate,
De care nu am şanse să mai scap,
Că, fără ea, n-am nici o libertate,
Şi-ar trebui în plin deşert să sap.

Oricum eu sap, dar sap în rodnicia
Ideilor ce cresc dintr-un cuvânt
Care e greu, ca şi temeinicia
Celor ce-s vii chiar dacă-s în mormânt.

Ilicitele speranțe

Sunt optimist, îmi tot găsesc puterea
De a vorbi de țară și eroi,
De a-mi susține, cu elan părerea
Că neamul va renaște, iar, prin noi.

Aduc mereu, din zări de amintire,
Multe-ntâmplări, din vremuri de demult,
Dar îmi vorbește propria simțire,
Și n-am decât, ce-mi spune, să ascult:

Poet nebun, ce lauda deşartă,
În ţara asta toate, toate mor,
Tu vrei să reînvii speranţa moartă,
Dar am ajuns doar piese de decor!

De unde-ai vrea să vină o pornire,
De unde vrei să vină un alt gând,
Acum, când omul fuge de iubire,
Acum, când doar securi se văd căzând.

Vorbești mereu de neam, vorbești de țară,
De cei ce s-au luptat să fim uniți,
Însă dorința ta e floare rară,
Suntem acum un neam de mărginiți.

Oricât încerci, nu ai să poți convinge,
N-ai să mai poți conștiințe să trezești,
Acum, când prea puțini mai pot distinge
Între iluzii și trăiri firești.

Visezi eroi, și încă ai speranțe
Că vremea demnității n-a trecut,
Și nu accepți că-n noile uzanțe
Oricine, la orice, e priceput,

Sunt toți cuprinși de marea disperare
A lipsei de speranțe și motiv,
Și doar plecarea-i singura scăpare,
Pusă, deja, sub semn imperativ.

Plătim mereu nemotivate taxe,
Dar și pe viață, acceptăm tacit,
În forma unui cumul de sintaxe,
Impozit cu accent de ilicit.

Poet nebun, cât poți să crezi în vise,
În oamenii ce nu mai au cuvânt,
Cât clar îți e că jocul din culise,
Dă, celor fameni, imoral avânt?