Paranteze între ipoteze

Între cumva devreme şi târziu,
De veşnicii nu vreau să fac risipă,
Nici să-mi rezum iubirea la o clipă
Mimând că vreau, că pot, sau chiar că ştiu...

Cunosc prea bine graniţa de jos
A lumii, pusă între paranteze,
Şi nu plec de la false ipoteze
Când mă închin realului frumos.

Cu manieri de gând prescris amabil
Nu declanşez idei de pasiune
Vorbind de o posibilă minune,
Scuzându-mă meschin, impardonabil.

Urma-mi semnez, e chiar autograf,
Ferind-o de prefaceri ori minciună,
Motiv de a stârni în jur furtună
În cei ce-şi cred gândirea poligraf.

Aşa nici nu m-ascund, nicicând, că vreau,
Clipa s-o ştiu cu totul împlinită,
Şi să se vrea de alta-nlocuită,
Când cumpenei de drum străjer îi stau.

De fac altfel, altfel decât sunt eu,
De mă cobor, prin lipsa de voinţă,
Într-a minciunii mare neputinţă,
Vieţii îmi cer verdictul cel mai greu.

Retorice nelămuriri

Ce simte oare mama care ştie
Că fiica ei o viaţă s-a vândut,
Pentru a ei meschină bucurie,
Ca ea să aibă tot ce n-a avut?

Seara când stă în zisa-i rugăciune,
Gândeşte, oare, la martirii sfinţi,
Şi, despre ea, le poate oare spune,
Că asta a-nvăţat de la părinţi?

Lumea de azi, se ştie, e nebună,
Constat, întreb, nu ştiu ce să mai cred,
Când văd rudenii care se-mpreună
Urlând că în tradiţii se încred.

Însă când văd că vorba se tot plimbă
Făcându-şi din plăcere drept reper,
Tradiţia, mi-e clar că se preschimbă,
Cei mai absurzi schimbarea ei o cer.

În ce simţiri trăieşte acea mamă
Ce-a vrut sub preş gunoiul adunat,
Minţindu-se că nimeni nu ia-n seamă
Decât ce spune ea că-i trai curat?

Când vede că mai trece altă noapte,
Ce adevăr îşi are înţeles,
Dacă mereu se jură că, în fapte,
Doar binele, de-a pururi, l-a ales?

De când ştiută-i lumea a fi lume,
S-au tot găsit nebuni să-i pună foc,
Sau pe copii în faşă să-i sugrume
Găsind că viaţa e un fel de joc.

Că au urmaşi, nu-i loc de îndoială,
Dar niciodată n-am avut în gând,
O mamă ce se vrea chiar specială
Desfrâul fiicei sale susţinând.

Cum oare-şi vrea respect de mamă
Văzând în jur pustiul de noroi
Singurătate, sărăcie, teamă,
Şi deznădejdea marilor nevoi?

Ochii-i spre cer sunt semn de pocăinţă,
Sau um blestem că nu îi e pe plac
Că cei din juru-i caută-n credinţă
Motiv trăirii să-şi găsească leac?

Timpul se duce, trece şi tot trece,
Faptele-şi au, mereu, alte urmări,
Se trag, din nou, beţii cu apă rece
Prin tainice iatace şi cămări.

Orice, ştiam că-i dat ca să se poată,
Dar niciodată răul cel mai rău,
Ca să se-arate-o mamă împăcată
Ştiindu-şi decăzut copilul său...

Între risipă și risc

Viața-i un risc, eu știu, şi mi-l asum,
Sunt sinonim cu ea, nu stau cu teamă,
Însă când simt dorinţa ta că mă tot cheamă,
Mă vreau trăi acum şi nu postum.

Timpul, se pare, e cumva năuc,
Se vrea când înapoi, când înainte,
L-am prins, de multe ori, că ne mai minte,
Îţi spune că, prin gânduri, îl seduc.

E-adevărat, eu uit mereu de el,
De ani trecuţi mereu îmi aminteşte,
Şi uneori mă-ndeamnă, mă zoreşte
Să-i fiu supus, numindu-mă rebel.

Dar şi iubirea e un risc, şi ştii
Că sunt flămând şi noaptea nu-i chiar lungă,
Nu cred că va putea să ne ajungă,
N-ai cum să vrei cuminte să mai fii.

Mă simt cuprins de tine mai de mult,
Din vis te ştiu în fapte-a-mi fi pereche,
Suntem cei mai moderni din moda veche,
Nopţi ne riscăm, trăindu-le-n tumult.

Ai vrea în braţe veşnic să te ţin,
Iar noaptea să se-nceapă la amiază
Ca-mpreunarea să se ştie trează
Când zorii zilei semne dau că vin.

Mereu riscăm, riscând putem iubi
O viaţă-ntreagă sau măcar o clipă,
Vegheaţi de risc, firesc putem trăi,
Rostul de om, ferindu-l de risipă.

Neliniște de vers

În vers îţi spun că eşti aşa frumoasă...
Aşa îmi este mai uşor să-ţi spun,
Să tac... nu pot, ceva nu mă mai lasă,
Şi caut către tine drumul bun...

Nu mă ascund... ades îmi duc privirea
Spre chipul tău ce-l am ştiut din vis,
Luându-mă la ceartă cu simţirea
Ce-mi vrea, fără oprire, drum deschis.

Iar trupul tău, ascuns de vrea să fie
Nu-şi are cum să-şi aibă, cumva, loc
Să nu mi se arate, noaptea, mie,
Cuprins de al dorinţei, mare, foc.

În vers îţi spun şi nu îmi caut scuze,
Aproape eşti chiar tu un mare vers,
Cuvintele mi se opresc pe buze,
Privind al vieţii tale univers.

Cuvintele-ţi se văd în grabă scrise,
Păstrând uşoare urme de-ndoieli,
Dar, în esenţe, totuşi, circumscrise
Fugii de mari şi crase târguieli.

Eu tot păstrez, chiar şi aşa, tăcerea,
Nu judec, nici nu vreau să mă gândesc
La clipa când, uitând ce e durerea,
Trăi-vei, iar, firescul omenesc.

În vers îţi spun puține ori mai multe,
Mai mult sau mai puţin esenţial,
Multe idei le las a fi oculte,
Deşi tot vin ca valul înspre mal.

Şi val mă simt, ce înspre tine vine,
Lăsându-se, în mal intrând, topit...
Îţi spun prin vers... Nu mă mai pot abţine,
Tăcând, deja, mă simt neliniştit.

Tăcere de respiro

Când nu mai spun nimic, mi-adun tăcerea
Din risipirea timpului trecut,
Ştiut fiind că râsu-mi e durerea
Prea multelor idei ce s-au pierdut.

Deja în jur văd ziduri de ruine,
Văd cum în gol, rapid se prăbuşesc...
Prea multe ştiu, ştiu astfel ce-i cu mine,
Ştiu ce-am greşit şi cum, din nou, greşesc.

Multe-s mereu cele ce-mi vin în minte,
Aşa cum s-au lăsat firesc a fi,
De nu mai pot găsi uşor cuvinte
Să pot, de ele, în prezent, vorbi.

Dar toate stau, fiind, în rânduire,
Fiind ca şi măsura unui şir
Care se vrea şi simplă amintire
Dar şi visării tainic elixir.

Îmi las tăcerii gândul care-n grabă
Pune mereu realităţi în joc,
Şi nici de voie-şi are nu mă-ntreabă,
Nici dacă jocu-i nu mă arde-n foc.

Îmi tot adună roi de amănunte,
Multe trăiri din umbletu-mi ce-a fost,
Multe din cele, ce, fiind mărunte,
Păreau fără de sens, fără de rost.

Respiro-mi iau o clipă de tăcere,
Şi nu mai vreau să spun nici un cuvânt,
Mă las de gândul de a-i da putere,
Îl rog să-nveţe a se da înfrânt.

Învăţ aşa să am, mai mult, răbdare,
Şi să ajung cu mine să mă-mpac,
Convins că viaţa pare o-ntâmplare
Şi numai ea îşi este, sieşi, leac.

Clipa lipsă de prejudecată

Sunt mulţi ce-mi spun că-i înspăimântă clipa,
Temându-se de haos şi mister,
Neacceptând că-şi pot trăi risipa,
Într-un model lumesc şi efemer.

Dar cum iubirea nu-i o noţiune,
Şi nici principiu iraţional,
Pot declara, jurând, că, lângă tine,
M-am regăsit şi eu ca un om normal.

Şi-am îndrăznit să fiu o provocare,
Gustând pocalul trupului arzând,
Ca să presimţi că focu-i tare, mare,
Voindu-se-n arsură pătrunzând.

Nu-mi este clar cum arde pasiunea,
Dar sânii tăi sunt jar dogoritor,
Şi, lângă tine, scrum mi-e raţiunea,
Totu-i firesc, a tot doveditor.

Am renunţat la vise-alambicate,
La tot ce-nseamnă muchii de cuţit,
Când tu mi-au spus să gust pe săturate
Chiar şi din miezul fructului oprit.

Respect, în mod tacit, orice cutumă,
Principiul nu-i o vorbă în zadar,
Dar lângă tine viaţa se rezumă
La faptele ce nu îşi au tipar.

Spre stropi de ploaie cu mai multe feţe,
Am evitat de mult să mai privesc,
Trăind această nouă tinereţe,
Nu mă mai mir că totul e firesc.

Nu-s prea decis să cred în ficţiune,
Şi nu admit cuvântul surogat
Doar lângă tine tac, voind a spune,
Că nu mai am nimic de-adăugat.

Povestea noastră nu-i sofisticată,
Se-arată doar a fi de un altfel,
De fapt, lipsind orice prejudecată,
Mereu putem să ne avem model.

Ani peste ani

Atâţia ani ni-s azi, deja, trecut,
Ne sunt însemn de luptă şi de viaţă,
Şi definesc un ultim început,
Prin nori de fum şi valuri, mari, de ceaţă.

O întâmplare simplă... nici un semn
Nu se putea găsi ca dând de veste
Fireştilor porniri ce-au fost îndemn
Redefinirii vieţii prin poveste.

Un ideal lumesc... prezis motiv,
Învolburat de sensuri absolute,
Şi-a luat puteri din rostul instinctiv
Spre fapte de altfel, necunoscute.

Doar tu şi eu, şi nimeni împrejur,
Nişte idei în miez prelung de noapte,
Au pus accent pe forma de contur
Ducându-ne, din aşteptări, în fapte.

Şi după noapte-a fost întâia zi
Când trupu-ţi se lăsa a fi-n lumină,
Ştiind deja ce timp se va sfârşi,
Ştiind deja ce vremuri or să vină.

Iar vremea a venit, grăbită-ncet,
Cum am fi vrut sau n-am fi vrut să fie,
Punându-ne însemn pe un tapet,
Pătat uşor de-a lumii amnezie.

Acum sunt ani trecuţi, şi nu-s puţini,
Şi ani destui se văd spre înainte,
Pierduţi de rădăcini, vom fi tulpini
Când fi-vom, pentru mulţi, luări aminte.